Recitalul de duminică seara (25 martie 2012) de la Sala Radio nu a fost unul uşor digerabil, adresându-se mai degrabă unui public niţel avizat, deja familiarizat cu sonorităţile de jazz. Nu a fost uşor de urmărit pe alocuri, piesele erau destul de lungi, improvizatorice, iar refrenele melodice pe care un începător în tainele acestei muzici ar fi dorit să le audă, pentru a repera lucruri familiare, se lăsau deseori aşteptate minute bune.
Deşi Jorge Pardo nu se afla într-o formă fizică excelentă, aflându-se în perioada de recuperare după o operaţie la gleznă, el a insistat să ajungă la acest concert, iar entuziasmul său a fost vizibil pe parcursul acestui recital, punând în umbră inconvenienţele de natură fizică.
Am avut parte de un recital frumos, adresat în parte părţii de connaisseurs jazzistici. Deşi uneori mai dificil de asimilat, totuşi acest gen combinat jazz & flamenco mi-a pus în mişcare degetele în ritmurile flautului lui Jorge (ritmuri care, în mod neaşteptat, am simţit că mă poartă uneori pe teritorii orientale), apoi întregile combinaţii de pian şi de saxofon (ce au preluat inclusiv teme din repertoriul beatlesian), acest tot a convers spre o armonie dificil de parcurs, însă la final coerentă. Un spectacol ca de final de drum, ca de sfârşit de urcuş, la capăt de drum întrezărindu-se falnic o privelişte a armoniei.