Faptul că regizorul a ales să se concentreze pe o anumită parte a poveştii - şi anume, pe învelişul exterior-social, atmosfera acelei epoci, circumscrisă unor trăsături generalizate - la care calibrează estetica kitsch-grandomană, ce pare a fi uneori desprinsă din campaniile publicitare care vând totul şi nimic, nu reprezintă ceva condamnabil, în esenţă. Cu această ocazie, regizorul aduce câteva atingeri tematice cu societatea actuală: exuberanţa paroxistică a populaţiei de după două evenimente ce au impus austeritate, Primul Război Mondial şi Prohibiţia, sugerează în film aceeaşi tendinţă manifestată astăzi după criza financiară mondială, iar spiritul de descătuşare, pe care oamenii îl asociau artistic cu muzica jazz a acelor ani, face trimitere la industria muzicii rap şi hip-hop, al cărei catharsis e resimţit în special de populaţia de culoare. Aceşti sateliţi pe care îi lansează Luhrmann prin diferite secvenţe (personajul-martor Nick Carraway, aflat în maşina lui Gatsby în drum spre New York, pe podul Queensborough, trece pe lângă maşina decapotabilă a unor negri petrecăreţi, ce beau şampanie şi dansează pe ritmuri de Jay-Z, în timp ce şoferul alb şi bătrân îşi vede liniştit de drum, ca desprinşi dintr-un videoclip), precum şi prin muzica preponderent actuală folosită uneori, în mod paradoxal, diegetic, implică o convenţie, ce diferenţiază ecranizarea actuală de cea din 1974, în regia lui Jack Clayton, cu Robert Redford - strict realistă.
Luhrmann are grijă să se distanţeze din când în când de realismul poveştii şi de conţinutul epic al romanului prin această convenţie, pentru a redeveni apoi tributar prozei lui Fitzgerald. Introduce elemente narative precum internarea personajului-martor Nick Carraway la un spital de psihiatrie, pe fondul consumului excesiv de alcool, acolo unde îi atribuie scrierea romanului ca formă de terapie (în aceste secvenţe, personajul doctorului e total neverosimil!), sau personaje precum zănaticul DJ de la petrecerile lui Gatsby (un soi de hipster neînţeles, urmaş al lui Bethoven), ca mai apoi să redea cinematografic cu acurateţe scene din carte precum cea cu perdelele fluturânde din încăperea unde Nick o întâlneşte pentru prima dată pe Daisy, sau secvenţa cu căţelul de pe scaun, care hăpăie biscuiţii cu lapte, în apartamentul din New York al lui Tom Buchanan şi al amantei lui. Astfel, regizorul pare că distilează din roman doar părţile care îi asigură trambulina către efectele vizuale cele mai spectaculoase (anvergura petrecerilor este, desigur, desprinsă de carte şi înmulţită exponenţial), având însă şi momente de respiro, în care îşi domoleşte impulsul cinematografic ce a modificat până atunci unele secvenţe cu puterea unor celule canceroase înmulţite excesiv. Una din scenele "blânde", în care nu se intervine prea mult, acordând prilejul unui moment de rampă actoricesc, este întâlnirea dintre Gatsby şi Daisy, şi pregătirile atent orchestrate de Gatbsy acasă la Nick - singura scenă cu umor, de altfel.
Această pendulare între nebunia filmului şi cuminţenia romanului ("cuminţenie" redată oricum cât se poate de eye-catching) crează un anumit ritm, destul de alert, menţinut şi la nivelul dirijării intrinseci a cadrelor (aproape fiecare cadru conţine o mişcare de cameră sau un transfocator, iar orice încăpere prezentă în film este surprinsă din cel puţin patru puncte de staţie sau unghiuri diferite), dar care se pierde către final, în ciuda succesiunii evenimentelor. Dacă până la momentul în care Daisy şi Gatsby îşi consumă dragostea şi se hotărăsc să-i mărturisească povestea lui Tom, ritmul filmului se menţinuse pe o pantă ascendentă, de la momentul înfruntării acestora trei, până la final, filmul bălteşte într-un soi de melodramă obscură, întreruptă doar de secvenţa à la Sunset Boulevard a morţii lui Gatsby şi de literele maşinii de scris a lui Carraway, apărând pe ecran ca un fel de epitaf, pe fondul sonor al voice-over-ului care citează neîntrerupt din Fitzgerald. Bonus: depresia lui Carraway (un Tobey Maguire fără sare şi piper) care îl bagă în spital, via înmormântarea fuşerită a lui Gatsby, până la ultima secvenţă în care Carraway aşează pagina-copertă peste capodopera sa tămăduitoare şi, de parcă n-ar fi fost destule clin d'oeils, îi modifică titlul aducându-l pe Gatsby la gradul de "The Great Gatsby".
În concluzie, condamnabil e că, lăsând la o parte imaginea (adică tot caleidoscopul vizul-estetic pe care îl propune Luhrmann) care te duce ca un semn reflectorizant către ideea-teză, filmul nu are în slujba sa o structură narativă foarte bine organizată sau inovativă, alta decât înrămarea materialului epic furnizat de carte printr-un stunt ca Fitzgerald-alias-Carraway, care să dea consistenţă convenţiei şi atitudinii regizorale alese, iar pe fundalul vizual atât de intens dezbătut, povestea capătă statutul unui accesoriu prăfuit.