Fratele cuminte al Montmartre-ului - The Great Gatsby

Un film aproape la fel de subtil ca un nazisploitation; însă Baz Luhrmann nu a fost niciodată un regizor care să mizeze pe subînţelesuri şi pe chibzuială cinematografică. Nu că ar fi făcut până acum vreun nazisploitation, dar Luhrmann este genul de auteur care se înscrie cu fericire în zona filmelor kitsch, făcute pentru entertainment pur. Miza auctorială este simplă: culori care să-ţi ia ochii, naraţiuni frivole şi edulcorate duse la extrem, spectacol electrizant şi, înainte de toate, o falnică formă fără fond (vezi Australia sau Strictly Ballroom, de exemplu).
 
Acestea fiind spuse, Baz Luhrmann este unul din cei mai interesanţi şi reuşiţi regizori contemporani. Se aseamănă, printr-o ciudată extrapolare, cu italienii anilor 60-70 (Bava, Argento, Fulci etc.) şi ale lor giallo-uri nonsensice dar atât de orgasmice din punct de vedere vizual. Desigur, Luhrmann îşi propune şi reinventeze genuri, şi să dărâme preconcepţii, cum e cazul în Romeo+Juliet, în care îl demontează pe Marele Bard, sau în Moulin Rouge, în care redefineşte musical-ul şi în care toate cărţile se joacă pe faţă, nefiind lăsat nimic interpretărilor.
 
Cam acelaşi lucru îl încearcă şi în The Great Gatsby, bazat pe the great American novel cu acelaşi nume, numai că la un alt nivel şi cu ambiţii mai reduse. Pornind de la nişte schimbări oarecum minore şi care nu deranjează, The Great Gatsby (filmul) spune eterna poveste de dragoste a doi oameni separaţi de circumstanţe aparent tragice, care ajung să se reunească. Dar, viaţa fiind aşa cum e, dragostea lor nu este destinată să reziste.
 
Problema lui The Great Gatsby nu este că nu îţi ia ochii (şi urechile). Din contră, asta o face cu brio, acolo unde romanul este plin de viaţă şi de pasiune veritabilă, filmul se mulţumeşte mai mult să strălucească şi să uluiască. Problema este că, lăsând la o parte 3D-ul inutil, decorurile migăloase, costumele magnifice şi muzica pe alocuri impecabilă, reuşeşte cumva să fie un frăţior mai mic şi mai cuminte al lui Moulin Rouge. Nu posedă aceeaşi voiciune, este mult mai blând deşi, dată fiind perioada în care se petrece naraţiunea, ar fi trebuit ca totul să fie ameţitor, antrenant, pe alocuri ireverenţios. În schimb, Luhrmann se mulţumeşte să refolosească anumite artificii stilistice pe care le-a folosit în Moulin Rouge: joaca de-a maşina de scris suprapusă acţiunii, muzica modernă (cu nişte cover-uri drăceşti de la Bryan Ferry Orchestra, printre altele), zoom-uri nebune etc.
 
The Great Gatsby nu este în niciun caz un film ratat, însă nici nu e mai mult decît o bravadă distractivă. Şi, din păcate, este şi un exerciţiu de cuminţire a freneziei australianului, care nu îşi avea neapărat rostul după răceala cu care a fost primit anteriorul film, Australia (pe care eu l-am adorat pentru curajul de a fi o melodramă neruşinată).