2013 îl găseşte pe The Great Gatsby luhrmannizat - după ce în Romeo + Juliet şi Moulin Rouge a combinat scenografia şi costumele stilizate cu muzica contemporană, Baz Luhrmann revine cu aceeaşi strategie pentru The Great Gatsby. Narativ, filmul este aproximativ fidel romanului - Jay Gatsby (Leonardo DiCaprio) este un multimilionar apărut din neant, cu o casă asemănătoare Xanadu-ului lui Kane, în care dă petreceri închinate sfintei treimi a anilor '20 - sex, jazz şi alcool. Sperând să o reîntâlnească astfel pe Daisy Buchanan (Carey Mulligan), o fostă iubire, Gatsby apelează, în cele din urmă, la ajutorul lui Nick Carraway (Tobey Maguire), vărul lui Daisy, acesta fiind şi vocea naratorului. O abatere însemnată de la roman ar fi faptul că Luhrmann şi scenaristul Chris Pearce construiesc un schelet pentru a motiva prezenţa vocii naratorului: Nick scrie povestea lui Gatsby ca imbold terapeutic din partea medicului care îl tratează pentru alcoolism şi depresie, într-un sanatoriu - ceea ce este probabil un apropo la viaţa lui Fitzgerald. Doar că metoda şi felul în care este aplicată devine redundantă, aproape pleonastică, deoarece povestea este întreruptă de mai multe ori doar pentru a îl arăta pe Nick avansând cu scrisul (care este şi materializat prin efecte speciale), fără nicio altă schimbare - un banal voice-over ar fi fost suficient pentru a marca statutul de martor al naratorului; iar motivele pentru care Gatsby l-ar fi condus pe Nick înspre alcoolism şi depresie sunt necunoscute.
Şi nu este singura dată când filmul cade în păcatul pleonasmului. Realizat direct în 3D (nu convertit în post-producţie), Gatsby-ul lui Luhrmann pariază pe efectele speciale, de la reconstruirea digitală a New York-ului anilor '20 până la petrecerile de dimensiuni baroce şi culorile suprasaturate, fie că este vorba de ochii lui DiCaprio sau de rochiile lui Mulligan, şi, în general, accentul cade decoruri, costume şi panoramări. Spectacolul este fascinant la prima vedere, până la un punct, care ar putea fi apariţia culminantă a lui Gatsby, un demi-zeu apărut pe fundalul artificiilor, dar regizorul plusează, nu îi scapă nimic - supraimpresiuni, amintiri sepia, material de arhivă, ajungând, în cele din urmă, să traducă decadenţa epocii tot prin decadenţă. Rezultă un formalism care funcţionează mai puţin în slujba poveştii şi mai mult de dragul de a augmenta.
Un personaj important pentru Luhrmann este muzica, explicând că a ales să folosească muzică contemporană pentru a reda publicului senzaţia participării la una din petrecerile lui Gatsby, subliniind că "astăzi, energia jazz-ului se regăseşte în energia hip-hop-ului". Motivaţia e justă, iar demersul merge atât de departe încât, spre deosebire de Django Unchained, de pildă, un alt exemplu foarte recent de anacronism muzical, unde muzica era strict non-diegetică, în The Great Gatsby există o secvenţă în care una dintre aceste piese contemporane este întâi suprapusă imaginilor cu oameni care dansează, doar pentru a se continua apoi ca un ecou bubuitor într-o încăpere cu uşile închise, aflată în imediata vecinătate a petrecerii. Muzica este, deci, o palidă legătură a filmului cu una dintre temele atemporale pe care Fitzgerald încerca să le comenteze prin personajul lui Jay Gatsby: tema visului american, simultan nobil, materialist şi amăgitor. În ecranizarea lui Luhrmann, comentariul social e eclipsat de efortul direcţionat spre efecte speciale, rămânând la nivelul de sugestie: delirului rasist şi învechit al lui Tom, soţul lui Daisy, i se răspunde cu imaginea unui grup de tineri afro-americani care dansează într-o decapotabilă condusă de un şofer alb.