Australianul regizor Baz Luhrmann are, clar, în sânge simţul ritmului, al muzicii pusă exact acolo unde accentuează cu bucurie o stare de efervescenţă. A dovedit foarte bine asta încă de la filmul de debut Strictly Ballroom ("Love is in the Air" nu poate să mai fie dansat altfel, decât aşa, ca în filmul său) şi, mai acut, în musicalul Moulin Rouge şi interpretarea atât de inedit modernă la Romeo + Juliet.
Amestecul de epoci şi muzici, de genuri şi stiluri, de ritmuri şi stări - un mix exploziv, un delir vizual numai al lui - te face mereu curios să-i vezi filmele. Şi, dacă ai bifat cele trei pelicule pomenite, aştepţi cu sufletul la gură (ca în cazul meu) întâlnirea cu o nouă provocare. Pentru că ştii că, indiferent de poveste, mai mult sau mai puţin agresivă, din punct de vedere vizual, va fi năucitor. Iar Gatsby-ul său este, într-adevăr, astfel. Cu minusuri şi plusuri. Însă, după kilometricul şi mai platul Australia, cineastul pare că a pierdut ceva pe drum.
Nu am mai văzut de foarte mult timp filmul din 1974 cu Robert Redford şi Mia Farow, ecranizarea aceea celebră după romanul lui F. Scott Fitzgerald. Ştiam că va fi diferit de acesta, că va avea cu totul alt ritm, suflu nou, că vor exista numere muzical-acrobatice destule şi că se vor lua libertăţi de la linia romanului, plus destule trimiteri isteţe la istoria filmului. Anii '20, cu pofta dezlănţuită de viaţă, ai fericirii de-a trăi ca să se uite ororile primului război mondial încheiat cu puţin timp în urmă, ai jazz-ului, "anii nebuni" nu puteau să fie decât o dată în plus atractivi pentru acest regizor. Iar el ne oferă toate acestea în cantităţi uriaşe şi aproape non-stop. Actori frumoşi, cotume extravagante, scenografie impunătoare, muzică din plin, chiar a zilelor noastre, maşini de lux şi petreceri şic.
Ca în carte, filmul e străbătut de la început până la sfârşit, aproape continuu (din păcate, căci e tare plictisitor procedeul) de vocea din off a celui care a fost martor la mistuitoarea poveste de dragoste.
Şi, iar din păcate, felul cum e filmat, jucat şi montat, te trimite deseori la subiectul din Moulin Rouge. Exact ca acolo, de la început, când eroul scrie povestea tragică. Auto-citări din filmele regizorului care uneori bucură pentru că se păstrează stilul, dar, prin acumulare, par doar un alt capitol de acolo. O continuare, două decade mai târziu. Un mijloc de trilogie, dacă socotim şi Australia.
Încă de la începutul filmului ai o problemă cu vocile actorilor, cu inflexiunile şi accentele lor. Exagerările precum în vechile comedii, deseori amuzante când nu trebuie, apăsate şi caricaturale când nu e necesar, te scot des din convenţia poveştii. Cuminţelul şi săracul Nick (în film Tobey Maguire în cel mai nereuşit rol al său) este cel care declanşează drama, martor al întregii istorii. Pentru că femeia de vis este verişoara lui, pe care o vizitează (scena de la început, când intră în casa ei bogată, iar camera e plină de mătasea albă a perdelelor în ralenti magic - o minunăţie!).
Filmările aeriene dezvăluie opulenţa cadrului, mereu plin de oameni şi ticsit de obiecte, de detalii care-ţi iau ochii. Deseori muzica modernă, rap sau hip hop, rea şi dură, se lipeşte bine pe scene din epoci şi mai vechi. Însă aici, zgomotoasă, sălbatică (sigur, înţelegem accentul cu "profesia" proprietarului, dar, totuşi) e un pic prea mult. Se dansează charleston pe rap la petrecerile fastuoase date de Gatsby. Anii nebuni într-un vârtej de inconştienţă şi valuri de băutură - contrafăcută sau nu. Anii Prohibiţiei în care petrecerile ilicite sporeau pofta de viaţă. Şi, totuşi impresia că filmul ar fi câştigat mai mult, puţină profunzime, ceva suflet, dacă în unele secvenţe - cu sau fără umor - ar fi existat, măcar presărat, puţin jazz vechi din Harlemul anilor '20, câteva note tânguitore, chiar ceva din zvăpăiatul charleston al vremii de atunci. Picul de autenticitate te-ar fi apropiat mai mult de poveste. Iar petrecerile nu ar fi arătat chiar ca cele din Studio 54. Însă, recunosc, apariţia lui Gatsby pe foc de artificii şi pe "Rapsodia albastră" e o găselniţă într-adevăr electrică.
Însă, chiar şi aşa, filmate cu poftă, cu nebunie bahică, te bucură. Când se tot repetă, mai puţin. Parcă prizei imagine-spectator îi lipseşte ceva. Regizorului îi reuşeşsc însă câteva sclipiri, câteva scene plastice frumoase şi în film, nu numai pentru fotografiile de promovare (şi, apropo, marketare puternică, cu zeci de poze diferite, cu variante de postere şi trailere, cu cele mai hipnotice şi electrice melodii - vezi "Love is Blindness").
Filmul este în 3D, iar penele, perlele, confetti-ul, orhideele (scena întâlnirii la ceai ea în sine un film) arată perfect cu acest procedeu tehnic.
Gatsby acesta stă şi el oftând gânditor în poză, dar e făcut mai alunecos, mai ambiţios decât în filmul vechi, mai violent, dar şi mai naiv.
Exact ca în Moulin Rouge, şi aici oraşul este formidabil digitalizat. Cum trecea camera pe deasupra unui Paris refăcut glorios, cu dragoste, aici avem un omagiu în 3D al New York-ului arătat şi mai tandru decât la Scorsese. Camera mătură în travelling rapid clădirile înalte care abia se ridică în plin stil avangardist (cu detalii bine documentate, fugare, isteţe şi repetate cu oamenii din pozele "aşa s-a construit America", pe schele de zgârie-nori, săpând sau sudând), pe frânturi din melodia-odă a oraşului a Aliciei Keys. Şi, oraşul acesta elegant şi cosmopolit se întinde până la orizont, cu pădurea lui de oţel şi sticlă. Frumos. Cadrele acestea tampon, de legătură, rapide, cu banner-ul albastru cu ochi care privesc cu atenţie pe deasupra ochelarilor (care a mai apărut în filmele regizorului), ca leit-motiv şi morală, dau foarte bine în ansamblu, aduc deschidere, fixează mai bine epoca şi acţiunea teatrală, ca de vodevil.
Carey Mulligan, pe care o tot admirăm în ultimul timp, ne oferă aici o Daisy nu neapărat nepăsătoare şi superficială, cât limitată. Vocea mică de femeie-copilă-pisică şi câteva oftaturi şi priviri tremurânde parcă nu ajung. Scena când vizitează prima dată conacul lui e foarte plăcută, iar casa chiar pare de basm, e bine montată, ca un videoclip. Din păcate, nu se mai repetă. Ce urmează e prea puţin, prea schematic. Asta nu înseamnă că filmul e scurt. Dimpotrivă. Lung şi lungit, ar fi putut să fie mai concentrat, ar fi avut mult de câştigat cu măcar 20 de minute mai puţin. Flash-back-uri există, care fac legătura cu trecutul celor îndrăgostiţi, dar puteau foarte bine să lipsească, pentru că nu explică exact de ce această iubire obsesivă.
Destul de static film de la Baz Luhrmann, cu multe filmări în poză pentru promovare şi cu - ciudat - puţine replici, la fel, bune pentru trailer ("îmi doresc să fi făcut toate lucrurile din lume cu tine").
Abia spre final filmul scapără tensiune şi începe să se adune, când se simte iar stilul vibrant şi gheara leului regizorului. Montajul şi primplanurile reuşite, frumoase, cu DiCaprio lângă piscină, salvează mijlocul de lâncezeală, atât de melopeic şi reîncarcă filmul cu emoţie. Dovadă că la vizionare, în jur se auzeau în întunericul discret al sălii delicate smiorcăieli.
Cu o morală mai agresivă decât în carte şi filmul clasic, pelicula lui Luhrmann trebuie văzută, bineînţeles. Aşa inegală cum e, o poveste de dragoste atât de frumos împachetată cu atâta grijă nu se refuză.