De rouille et d'os, o poveste de dragoste "la limită" între un boxer sărac, Ali (Matthias Schoenaerts, remarcat la Berlin 2011 în cel mai bun film văzut acolo, Bullhead) şi o dresoare de balene ucigaşe, Stephanie (Marion Cotillard) căreia i se amputează ambele picioare, de sub genunchi, în urma unui accident stupid. Cei doi protagonişti ai filmului se întâlnesc prima dată înainte de accident, când el e bouncer la un club de fiţe (şi i se prezintă avantajele "meseriei" - fetele frumoase care nu "agaţă" ies deprimate şi băute din club, devenind pradă uşoară pentru cei care păzesc uşa) iar ea pare să fie o astfel de "pradă" (Ali o smulge, practic, dintr-o încăierare violentă cu un bărbat), doar că nu se-ntâmplă nimic şi ea îl respinge superior. Post accidentul menţionat mai sus, relaţia de putere între cei doi se schimbă radical - dependentă de forţa şi energia lui Ali, Stephanie se mulţumeşte cu atenţia pe care acesta i-o acordă, destul de limitat, iniţial din amiciţie şi, mai apoi, pe baza unei puternice atracţii sexuale nelipsită de o anumită doză de fetişism. Şi apoi, raportul de forţe se modifică din nou... Aparent fără nicio legătură cu anterioarele opusuri ale lui Audiard, De battre mon coeur s'est arrêté şi Un prophète, De rouille... reia câte puţin din fiecare (bărbatul mânat de intenţii bune dar care, din lipsă de maturitate, ajunge să-şi pună tot eşafodajul pe care şi-a construit viaţa în pericol, respectiv duritatea vieţii în cartierele mărginaşe, în care violenţa şi onoarea sunt profund legate), şi primeşte, extra, un personaj feminin puternic, care să ţină piept unui protagonist dotat cu toate trăirile posibile într-un om cu principii puţine şi plăceri simple. Cumva, filmul lui Audiard mi-a adus aminte de Le gamin au vélo al fraţilor Dardenne, mai ales în ceea ce priveşte structura personajului masculin, un perfect exemplu de tată imatur (motivul principal pentru care Ali nu-ţi poate fi în totalitate simpatic este acela că-şi tratează cu duritate / inconştienţă / neglijenţă băiatul de cinci ani care pare să-l încurce). Mai puţin subtil decât filmele Dardenne-ilor şi pe-alocuri forţat în ceea ce priveşte fluiditatea naraţiunii, De rouille et d'os nu dezamăgeşte, dar nici nu-ţi lasă impresia că ai văzut un film mare.
Cel de-al doilea film al zilei de vineri a fost Beasts of the Southern Wild, selecţionat în secţiunea Un certain regard şi candidat la premiul de debut Camera d'or. Pre-vizionare, Antoine ni l-a recomandat spunând că e "aşa cum ar fi trebuit să fie The Tree of Life". Perfect adevărat. Amestec de poezie şi filosofie, de realism cutremurător şi magie de basm, filmul de debut al lui Benh Zeitlin tratează tema relaţiei dintre părinţi şi copii în raport cu natura (o puştoaică de culoare trăieşte împreună cu tatăl ei într-o Louisiană post Katrina ce aminteşte binişor de spaţiile cinematografice post-apocaliptice). Beneficiind de o coloană sonoră (co-creată de regizorul filmului) tributară unor trupe precum Beirut sau Devotchka şi completată de câteva piese tipice Sudului american, cu o imagine magnifică ce subliniază frumuseţea unor locuri distruse mai întâi de furia naturii şi mai apoi de neglijenţa administrativă şi cu o distribuţie formată în exclusivitate din neprofesionişti de o naturaleţe totală ce le permite să lase senzaţia că-şi joacă propriile roluri, Beasts of the Southern Wild este genul de film pe care nu-l poţi încadra cu uşurinţă într-un (sub)gen anume, dar care este tipic unui debutant: ultra ambiţios şi construit, parcă, pentru a rupe gura târgului.