Revenind la competiţie, ziua de vineri i-a fost dedicată în exclusivitate. Primul entry, Lawless, spune povestea reală a fraţilor Bondurant, care au supravieţuit Prohibiţiei graţie moonshine-ului producţie proprie şi a unei legendare abilităţi de a nu muri cu una, cu două - personajele cu pricina trec printr-o serie de "near death experiences" ce implică gâturi tăiate, împuşcături multiple şi bătai sore cu coma, dar scapă miraculos, de fiecare dată. Privit din punct de vedere tehnic şi al pedigree-ului, filmul reprezintă o curiozitate: este scris şi regizat de doi australieni (Nick Cave şi John Hillcoat) pe baza romanului unuia dintre nepoţii Bondurant (The Wettest Country in the World); are o distribuţie ce amestecă americani, englezi şi australieni - de departe, cele mai bune accente şi roluri sunt reuşite de englezii Tom Hardy (unul dintre cele mai importante importuri reuşite de Hollywood în ultimii ani) şi Gary Oldman (în ciuda prezenţei solide din trailer, rolul este mai degrabă un cameo) şi australianul Guy Pearce (de nerecunoscut graţie unui machiaj incredibil ce-i poceşte eficient trăsăturile); coloana sonoră pendulează între piese de epocă şi piese moderne, semn că moda lansată de Inglourious Basterds încă mai funcţionează; iar protagonistul "cel mai principal" este jucat de unul dintre cei mai anoşti şi mai lipsiţi de farmec actori americani ai momentului, Shia LaBeouf (în mod evident mai potrivit să se fugărească cu autoboţii decât să ducă mai departe ştafeta starurilor din anii '40). Infinit mai puţin personal decât The Road sau The Proposition, Lawless nu este nici suficient de dur pentru a rezona cu fanii titlurilor alături menţionate, nici îndeajuns de melodramatic pentru a cuceri un public american nostalgic după cinema-ul de altădată.
Imediat după vizionare, fără a sta prea mult pe gânduri (uriaşul dezavantaj al vizionatului de filme într-un festival este că nu ai timp să-ţi tragi sufletul între proiecţii şi, automat, nu apuci să decantezi / analizezi ceea ce tocmai ai văzut), am intrat la Reality, descris drept "comedia post-Gomorra a lui Matteo Garrone". Nu tocmai o comedie (prin comparaţie, orice film ce nu comportă execuţii în stil mafiot este perceput drept "light"), a pune Reality în aceeaşi propoziţie cu Gomorra nu poate decât să-i facă un deserviciu lui Garrone. Cu un subiect ce mie, personal, îmi pare oarecum datat (fascinaţia devenită obsesie a italianului de rând pentru reality show-ul Big Brother), şi care nici măcar nu e dus până la capăt (critica la adresa societăţii de consum, dornică de celebritate obţinută facil, este atât de subţire încât poate fi uşor trecută cu privirea), filmul e tratat cât se poate de convenţional din punct de vedere al stilului de filmare şi este excesiv de aglomerat cu dialoguri care, deşi conferă naturaleţe personajelor tipic italieneşti, ajung să obosească prin repetitivitate şi lipsă de fond - cu excepţia personajului principal (Aniello Arena trece cu o uşurinţă nemaivăzută de la statul de cap de familie implicat în mici potlogării la cel de bărbat-copil lipsit de apărare şi discernământ), toate celelalte sunt unidimensionale, fiind extensii şi oglindiri ale stărilor prin care trece protagonistul. Prin urmare, întreaga forţă a filmului se reduce la câteva scene (e drept, puţine) de-a dreptul memorabile: dus în pragul psihozei de ideea că este urmărit de organizatorii emisiunii-concurs pentru a vedea că e un om bun ce merită să intre în Casa de sticlă şi microfoane şi să fie urmărit de o ţară întreagă, protagonistul mai sus menţionat cheamă acasă toţi săracii cartierului şi le dă tot, de la haine la mobilă. La fel ca în cazul filmelor lui Audiard şi Hillcoat, de la Reality ieşi cu aceeaşi senzaţie de "nici cal nici măgar" şi, în ciuda faptului că, undeva ascuns bine, exista un sâmbure de film genial, rezultatul final e cel mult mediocru.
