"Suntem iubiţii mei Toţi Fraţi de răscruce
Împreună cu voi Iubitelor surori întru cărări pierdute
din care ne-am născut Acelaşi râu ne duce
prin vadurile cu mâl ale celor multe Vrute şi nevrute
Pământul Stâncă goală ieşind din când în când din apă
Vremelnic rotitoare într-un hău făcut din explozii şi vîrtej
Ne-a zămislit pe toţi Şi cât trăim ne tot adapă
cu frica muritoare a eroilor viteji
Fiinţe conjugate în vecii vecilor la imperfect
Înaintăm greşind Şi stagnăm, sau şi mai rău, de nu greşim
Atunci când existăm cu adevărat Suntem şi predicat şi subiect
Vinovăţii cât munţii Cu toţii cărăm sau ispăşim
Ne uităm cu patimă Sau privim cu teamă la cer
Ne rugăm la idoli pe care i-am plămădit din vise
Suntem fraţi de răscruci Surori întru spaţii deschise
înghesuiţi cu toţii într-un ungher de univers
pe care Neştiindu-l Îl credem la fel de sărman ca şi noi Şi stingher."
... şi ghicesc în ele tot ce am căutat cu mintea în timpul unui spectacol pe care am vrut să-l înţeleg raţional, cauzal, realist, empiric. Îmi dau seama acum, după un minim timp de decantare, că am greşit. Nu poţi să înţelegi cu mintea ceea ce-ţi este dat cu un alt limbaj, al corpului, superior poate, dar, oricum, net diferit, într-un alt ambalaj, metaforic, vizual. Nu poţi şi cel mai probabil, nici nu trebuie. Spectacolul lui Gigi Căciuleanu, prezentat marţi, 13 noiembrie 2013, pe scena Operei Naţionale, este, aşadar, ca o bomboană de marţipan şi ciocolată neagră, învelită în foiţa aceea subţire şi aurie, cu profilul lui Mozart pe ea. Strat după strat de metafore vizuale, clar determinate prin apariţia unor obiecte-cheie în scenă, de ansambluri de oameni care performează câte doi, câte trei, în grupuri sau pe cupluri, de mişcări line sau fragmentate, repetitive sau izolate, care formează împreună această bomboană-pastilă pe care nu ai de ce să o ţii între degete (pentru că, inevitabil, se topeşte) şi să o analizezi. Trebuie doar s-o guşti.
Mecanica grupului asigură întrucâtva coerenţa spectacolului. Fiecare moment porneşte ca un impuls al unui individ (sau grup de indivizi), preluat apoi de ceilalţi, ca o sinapsă a neuronilor-oglindă din lobul frontal, şi dezvoltat într-o logică personală a mişcării. Grupul nu înseamnă sincron, înseamnă un organism care preia mişcări şi acţiuni şi le duce mai departe, modificându-le treptat, într-un cor al repetiţiilor disparate. Ca inima care pompează sânge în toate organele, cărora corpul uman le dă posibilitatea să se mişte în moduri diferite. Aşadar, intrinsec, decuparea destul de precisă a momentelor şi gradarea intensităţii lor (de la individ, la grup, apoi la imagine de ansamblu) îţi dă posibilitatea de a vedea în mod raţional pârghiile spectacolului, dar nu îţi oferă neapărat o punte de semnificaţie. Spectatorul e, cumva, nevoit să iasă din universul lui "dacă... atunci", după jumătate din reprezentaţie, pentru a-şi acorda libertatea de a auzi muzica şi a vedea mişcarea. La ce bun? Ca să laşi corola de minuni a lumii să-nflorească. Poate şi de aceea, am simţit mai degrabă că asist la un experiment artistic.
Actorii Teatrului Naţional "Radu Stanca" din Sibiu au devenit dansActori şi şi-au dus stoic, până la capăt, datoria. Spun "stoic" pentru că nu e uşor şi pentru că efortul lor a fost vizibil, dar nu contest expresivitatea lor corporală şi emoţiile pe care le-au transmis în public. (Şi totuşi, de ce actori care dansează şi nu dansatori care joacă? - ar şopti o voce din sală. De unde ar trebui început? De la disciplina corporală sau de la disciplina emoţională?)
Mozart Steps nu e un spectacol despre marele compozitor, cum nu e nici un spectacol despre Orient (în pofida preponderenţei motivelor muzicale orientale şi a imaginii piramidelor care tronează asupra decorului auster). E despre greutăţi, despre a accede, despre a vrea să atingi ceva, dar a nu reuşi, despre încercări sisifice şi, în fond, despre plăcerea de a trăi toate astea. Dar nu mă întrebaţi pe mine, întrebaţi-l pe Gigi Căciuleanu. Vă va răspunde în versuri.