Brahms - o versiune!

Ne-am obişnuit să nu ne mai surprindă ceea ce auzim în sălile de concert. Poate să ne placă, să nu ne placă, să ne entuziasmeze, să ne dezamăgească, dar, în mod deosebit în ceea ce priveşte repertoriul clasic, foarte rar ne mai suprinde ceva.

Cu atât mai mare ne-a fost mirarea când o astfel de suprindere ne-a fost oferită de un concert obişnuit de stagiune al Filarmonicii "George Enescu" din Bucureşti. Un program cu lucrări "clasice" ale repertoriului de secol al XIX-lea, care atrag în continuare publicul ca un magnet către sălile de concert. În deschidere Uvertura "Hebridele" de Mendelssohn-Bartholdy o agreabilă intrare în atmosfera romantismului, o binevenită pregătire pentru contactul cu monumentalul Concert nr. 1 în re minor pentru pian şi orchestră de Brahms.

Istoria ne spune că în ianuarie 1859 a avut loc la Hanovra, prima audiţie a acestui concert, în interpretarea autorului. A fost un succes de complezenţă, urmat, cinci zile mai târziu, de un fiasco total, la Leipzig. O a treia audiţie la Hamburg, în martie, a fost primită într-o manieră care să-l consoleze pe compozitor pentru insuccesele suferite. De atunci a trecut aproape un secol şi jumătate, iar Concertul nr. 1 în re minor a devenit unul dintre opusurile cele mai iubite de public din întreg repertoriul pianistic.

Sub bagheta unui dirijor venit din Statele Unite, Jonathan Pasternak, care nu a reuşit să convingă în final în strălucitoarea Simfonie a IX-a în do major de Schubert, am ascultat la Ateneu acest binecunoscut concert brahmsian având-o ca solistă pe pianista Oxana Corjos. Deşi biografia ei nu era la fel de sonoră ca a celui aflat la pupitru, am avut surprinderea de a asista la o adevărată... versiune a concertului de Brahms, aşa cum destul de rar se întâmplă în sala de concert, deşi cuvântul este folosit destul de frecvent în cronica muzicală, fără a i se absolutiza sensul. O interpretare etalând o tehnică fără fisură sau un temperament profund romantic care să facă să trăiască muzica lui Brahms se întâlneşte mai des decât o concepţie atât de personală asupra unui concert arhicunoscut. Oxana Corjos a mizat pe o versiune interiorizată, profund intelectuală, spiritualizată a muzicii lui Brahms, convingând firesc în momentele de forţă, cu o libertate a gestului muzical extrem de personală, alternând cu uşurinţă pasajele delicate, cu cele dominatoare şi punând în evidenţă o frumoasă reliefare a planurilor. Ascultând acest concert, o putem plasa pe Oxana Corjos în linia acelor personalităţi muzicale puternice, care neagă ideea preconcepută a fragilităţii feminine incompatibile cu puternicul filon brahmsian. Această experienţă muzicală deosebită, împărtăşită de o bună parte a publicului din Sala Ateneului, mi-a amintit un citat extrem de elocvent pe care l-am descoperit mai de mult despre Brahms, care prin muzica sa reuşeşte să "enunţe clar ceea ce nu se concepe decât cu greu, ceea ce trăieşte în noi confuz, în regiuni unde raţiunea nu are acces... Este probabil ca, fără o ştiinţă a scriiturii atât de profundă, Brahms să se fi pierdut, să se fi rătăcit în propriul hăţiş, sufocat de propriile umbre, atunci când melancolia cea mai nedesluşită, dorinţele cele mai ambigue, mişcările cele mai plutitoare, mai schimbătoare, mai indefinite ale inimii, se exprimă în limbajul cel mai limpede, în contrapunctul cel mai clar care poate exista" (Romain Goldron).