Febra evenimentului - Puritanii

Marcând cu doar câteva zile întârziere 170 de ani de la premiera absolută a operei Puritanii (Theatre-Italien din Paris, 24 ianuarie 1835) scrisă de Bellini pe un libret inspirat de Walter Scott, Formaţiile Muzicale ale Radiodifuziunii oferă din nou publicului lor fidel, aşa cum au făcut-o de mai multe ori în ultimii ani, un eveniment repertorial marcant, prezentând iar o operă în concert care nu a mai fost cântată de mult sau chiar niciodată în România. Iar un meloman care ascultă cu plăcere acasă o operă pe CD sau la radio, nu poate fi decât încântat de prilejul de a asculta pe viu un titlu pe care nu are ocazia de a-l vedea pus în scenă.

Ultima operă a lui Bellini, Puritanii, marchează într-un fel finalul unui prim val al romantismului operei italiene, oferind pentru ultima oară un absurd "final fericit", care nu are nici-o legătură cu stilul muzicii. Dar complicaţiile libretului nu impietează cu nimic asupra frumuseţii partiturii, "povestea" înţelegându-se oricum destul de puţin în cazul unei opere în concert, fără scenografie şi costume, fără mişcare scenică şi titraj.

Ascultând muzica operei Puritanii (nu cred că au fost mulţi cei care au plecat din sală înainte de finalul târziu al concertului) ne-am întărit încă odată convingerea că dispariţia prematură a lui Bellini, la numai 34 de ani, a privat istoria operei de singurul foarte mare rival pe care l-ar fi putut avea Verdi. Bellini a avut o poziţie esenţială în istoria muzicii între retragerea lui Rossini, în 1829 şi veritabila înscăunare a lui Verdi, în 1842, creaţia sa plasându-se la confluenţa unei arte încă aristocratice şi a veritabilei lansări a romantismului. Iar tema exaltării eroului sau mai frecvent a eroinei, condamnaţi de soartă, revine şi în această ultimă creaţie a sa.

Scriitura lui melodică de respiraţie amplă, incantatorie, preia încă mult din virtuozitatea belcantistă, dar mizează mai puţin efectele de forţă din acut (totuşi protagonista Elena Moşuc ne-a oferit câteva încântătoare mostre de superbe acute atacate delicat sau în forţă). În Puritanii, Bellini recurge la un gen de arhitectură "deschisă", iar pentru a lăsa vocii conţinutul emotiv al dramei, epurează în permanenţă armonia şi orchestraţia.

Întregul discurs instrumental a fost susţinut remarcabil de Orchestra Naţională Radio dirijată de Milen Nachev, momentele solistice oferind numai motiv de bucurie ascultătorilor, ceea ce ne afectează de multe ori neplăcut serile de concert bucureştene şi anume "rateurile" din solo-uri lipsind de această dată aproape complet. Reîntâlnirea cu Corul academic Radio (pregătit şi de această dată cu profesionalism de Dan Mihai Goia) ne-a confirmat plăcutele impresii pe care ni le lasă de fiecare dată acest ansamblu, chiar atunci când partitura nu este prea ofertantă. Cu atât mai mult am avut satifacţii în cazul unei opere generoase cu partitura corului.

Toate cele menţionate până acum erau esenţiale, dar nu suficiente pentru succesul absolut ieşit din comun al acestui concert. Secretul acestei culminaţii a stagiunii radio stă în remarcabila distribuţie solistică. Este adevărat că fără un buget decent nu poţi aduce atâţia artişti de calibru internaţional în acelaşi concert (ceea ce se pare că alte instituţii de concert din ţară nu reuşesc să obţină), dar important este să ştii şi cum să foloseşti acest buget, invitând doar cântăreţi care îţi oferă siguranţă. Mai mult decât atât, distribuţia solistică a operei Puritanii de Bellini a avut strălucire de la cel mai mic la cel mai important rol, această omogenitate "neîntâmplându-se" în Macbeth sau La Gioconda, operele în concert pe care le-am ascultat în anii trecuţi. Mezzo-soprana Oana Andra, tenorul Gabriel Căţe sau basul Pompei Hărăşteanu şi-au susţinut partiturile cu profesionalismul cunoscut, doar în cazul primeia simţindu-se nevoia unei egalizări a volumului cu ceilalţi membri ai distribuţiei. Tenorul Robert Nagy, a cărui carieră internaţională a căpătat amploare în ultimii ani, a evoluat ascendent pe parcursul operei, strălucind în momentele de la începutul actului trei, fie singur, fie în duet cu Elena Moşuc, reuşind să obţină acel tip de expresivitate vocală specific scriiturii belcantistice. L-am reascultat cu plăcere pe baritonul Eduard Tumagian, de data aceasta într-un rol de mai mică amploare decât în Macbeth şi La Gioconda, dar convingând cu acelaşi intens dramatism timbral şi al frazării care îi personalizează evoluţiile de fiecare dată. Invitatul italian Francesco Ellero d\'Artegna, ne-a surprins în mod plăcut, susţinând un rol consistent cu o voce caldă şi vibrantă, extrem de convingătoare atât în momentele solistice cât şi în ansambluri.

În sfârşit, steaua distribuţiei, soprana Elena Moşuc, cu o coloratură strălucitoare şi dovedindu-se o bună cunoscătoare a stilului belcanistic, a obţinut aplauze la scenă deschisă în mai multe momente ale concertului, fermecând prin calitatea nuanţelor delicate, prin rafinamentul frazării şi prin calităţile actoriceşti demonstrate prin simpla prezentare a muzicii, fără ajutorul costumelor şi a regiei.

O seară cu totul deosebită, Puritanii de Bellini în Studioul de concerte "Mihail Jora" al Radiodifuziunii, cu o sală arhiplină (în pofida ninsorii de afară) ne-a oferit noi motive de speranţă întru o intrare cât mai grabnică într-o "febră a evenimentului" a stagiunilor muzicale bucueştene, fără de care întregul domeniu riscă să fie acoperit de un nedrept con de umbră.