februarie 2005
Angels in America
Angels in America (Îngeri în America) este un film care începe foarte bine, continuă bine, iar spre final se diluează, se pierde, se rătăceşte printre propriile simboluri şi semnificaţii.

Nu ştiu cum e piesa care a stat la baza acestui film, ştiu doar că scenariul a fost scris de către autor, Tony Kushner, că regia este semnată de către Mike Nichols şi că printre protagonişti se numără Al Pacino, Emma Thompson, Meryl Streep, Mary Louise Parker şi alţii ca ei, actori care se vede cu ochiul liber că au foarte mult de oferit, că şi-au creat personajele cu minuţiozitate, cu atenţie pentru fiecare detaliu de stare, de comportament, pe scurt, filmul are toate datele să dea lovitura fără drept de apel. În ceea ce mă priveşte, când mă gândesc la Mike Nichols îmi vine în minte în primul rând Cui i-e frică de Virginia Woolf? , un film de asemenea zămislit dintr-o piesă de teatru, o realizare de cel mai înalt nivel (şi asta se poate spune evitând să folosim cuvinte mari). În Îngeri în America regizorul manevrează un labirint de stări şi simboluri, de personaje pe care trebuie să le integreze unele în altele şi pe care la un moment dat le scapă din mână.

Ceea ce este în primul rând în neregulă cu prezentul film este acea autosuficienţă a simbolurilor, care devine evidentă începând cu al treilea episod. Realizatorii operează cu nişte simboluri a căror "fabricare" este evidentă. Ele nu decurg firesc din înlănţuirea de fapte şi sentimente, ci sunt puse acolo pentru a ne atrage nouă atenţia că se întâmplă ceva, anume ceva mai mult decât am presupune noi că se întâmplă. Apariţiile îngerului, atent elaborate de altfel, cu simţ al detaliilor şi cu (poate prea multă) recuzită aferentă sunt de multe ori ca şi băgatul degetelor în ochi. Una peste alta, simţi că ţi se atrage prea tare atenţia, eşti obligat să ingerezi nişte explicaţii vizuale de care, probabil, nu ai avea chiar atât de mare nevoie pe cât îşi închipuie autorii peliculei.

În afară de asta, încă de la început filmul se răsfaţă (şi ne răsfaţă) deschizând o mulţime de coridoare, de posibile căi de evoluţie a acţiunii aflată încă în fază incipientă, după care multe dintre ele rămân pur şi simplu fără o finalitate. Este pasionant să o urmăreşti pe Harper şi boala ei, dar este mai puţin pasionant să vezi că personajul ei este în final rezolvat forţat, parcă în grabă, şi iarăşi oarecum fabricat. Era clar că demonii îi provin din convieţuirea cu soţul care, datorită frustrărilor sale, are un efect negativ foarte puternic asupra ei, dar, chiar dacă în final despărţirea inerentă se produce, este prea puţin credibil că un personaj atât de vulnerabil şi labil precum Harper poate închide uşa în urma ei cu atât de multă siguranţă, că poate pune piciorul în prag şi este capabilă să înceapă o cu totul altă viaţă, în cu totul altă parte. După cum puţin credibil este şi finalul întregii producţii, asta după ce problemele homosexualilor şi de fapt ale unei întregi generaţii aflate sub regimul lui Reagan şi care trebuie să se confrunte pentru prima dată cu monstrul devorator numit SIDA (voit prezentate în tuşe groase, voit accentuate, practic strigate, nu sugerate) par a fi fără ieşire. Ele însă îşi găsesc o rezolvare tot atât de bruscă şi tot atât de puţin credibilă ca şi în cazul lui Harper.

În ceea ce mă priveşte, prefer filmele care lasă loc de interpretare, care merg pe sugestie, în care simbolistica este încadrată organic şi nu fracturează întregul ci îl completează. Prefer filmele care să îmi prezinte o problemă (socială, religioasă sau de orice alt fel) şi apoi să îmi lase şi mie, ca spectator, spaţiul necesar şi libertatea de a fi sau nu de acord cu problematica abordată.

Dincolo de toate acestea, însă, nu se pot nega performanţele actoriceşti uimitoare ale lui Mary Louise Parker, Meryl Streep, Al Pacino, Justin Kirk sau Ben Shenkman, precum este de apreciat şi abordarea uşor ironică a personajului în cazul Emmei Thompson. De apreciat este şi coerenţa (în mare parte, cel puţin) a poveştii, precum şi imaginile superbe, secondate de muzica ce persistă în memorie. Una peste alta, avem de a face cu un produs cinematografic bun, peste medie, dar în nici un caz nu avem a ne confrunta cu o capodoperă.


Regia: Mike Nichols Cu: Al Pacino, Meryl Streep, Emma Thompson

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]rnet.ro Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus