Competiţie internaţională (I) - Timishort 2012

Timişoara ne-a primit ieri cu vreme excelentă, perfectă pentru o plimbare lungă şi o poveste pe terasă cu o parte din membrii juriului 2012 (Elad Keidan, Lucian Mircu) şi cu unii regizori aflaţi în competiţie sau cu realizatorii festivalului (Mickel Reha, Andrei Rus). În centrul oraşului, peste drum de complexul comercial Bega, dar puţin mai sus, spre sediul Consiliului Judeţean, se află Curtea Berarilor, o terasă unde puteţi gusta bere proaspătă, nepasteurizată. Una dintre amintirile pregnante pe care le am din epoca ceauşistă, o amintire cu atît mai actualizată cu cît au început să-mi facă cu ochiul unele băuturi alcoolice, e legată de berea Haţegana. Nu ştiu dacă era bună, dacă era deosebită sau dacă ar rezista gusturilor actuale. Însă îmi amintesc foarte clar că avea termen de garanţie în jur de opt zile, în cazul în care era păstrată la rece. Berile de astăzi au termenul de garanţie mai mare de un an. De unde rezultă că trec cel puţin printr-un proces de pasteurizare, dacă nu şi printr-un proces de tratare chimică. Ei bine, dacă aveţi drum prin Timişoara şi nu trebuie să şofaţi, cred că merită încercată o bere nesupusă la cazne de acest fel; iar dacă aveţi noroc să nu fie o zi foarte aglomerată, poate prindeţi şi bere nefiltrată.
 
Festivalul Timishort 2012 a demarat aseară (joi, 3 mai 2012) cu proiecţia celui mai recent film al lui Radu Jude (care e membru al juriului competiţiei internaţionale), Toată lumea din familia noastră. După proiecţia filmului lui Jude am asistat la prima vizionare din Competiţia Internaţională a Festivalului. Selecţia competiţională a fost realizată de Andrei Rus şi vor fi cinci proiecţii în total. Primul lucru important văzut aseară la Cinema Timiş e că sala a fost aproape plină - mai plină decît în 2011, de exemplu - un fapt cu atît mai deosebit cu cît anul acesta intrarea la proiecţiile competiţionale nu mai este liberă. Biletul nu costă mult (5 lei), însă putea fi o decizie (principială) cu impact negativ asupra prezenţei publicului în sală, avînd în vedere că acesta fusese obişnuit să nu plătească.

Primul film proiectat a fost realizat de Vlad Petri în timpul protestelor din Bucureşti de la începutul lui 2012. E dreptul lui să ţipe e un episod din documentarul observaţional realizat de autor în Piaţa Universităţii - documentar care poate fi văzut în întregime pe youtube şi care urmăreşte faptele fiecărei seri de proteste, un proiect în a cărui realizare autorul s-a angajat fiindcă - după cum spunea înaintea proiecţiei - a fost deranjat de modul restrictiv, trunchiat, în care media reflecta aceste evenimente. Episodul prezentat a fost filmat în ziua în care protestatarii au ocupat partea carosabilă de la Universitate motiv pentru care jandarmii au intervenit în forţă pentru a dispersa mulţimea. În centrul istoriei e dialogul dintre o cucoană şi un tînăr tocmai venit de la muncă. Cucoana consideră că protestatarii din piaţă sînt o adunătură de golani alcoolici puşi pe scandal. Tînărul caută să arate că un protestatar, cel puţin, el însuşi, nu intră în categoria descrisă de dumneaei. Tînărul face o radiografie dură a realităţii autohtone, una expusă cu nerv, tocmai de aceea una percutantă, chiar dacă nu e expusă în cea mai academică limbă română. În opinia tînărului, cei douăzeci de ani trecuţi de la Revoluţie sînt doar bricks in the wall.


Kurvo! e filmul de diplomă al Sonjei Tarokic, absolventă a Academiei de Arte Dramatice din Zagreb. Marta şi Lana sînt prietene şi îşi petrec vacanţa de vară pe insula Pag. Marta vine după o despărţire, Lana tocmai se îndrăgosteşte. Relaţia lor e plină de tensiune fiindcă - fără să aibă semne explicite în acest sens - Lana îşi simte ameninţată povestea de dragoste de prezenţa Martei. Astfel, în loc să fie suport pentru Marta, Lana se comportă deseori ca un animal de pradă gata să o scufunde pe amică. Întreaga atmosferă a filmului e una intimă (intimitatea fetelor, insula care oferă intimitate, filmarea discretă, care încearcă să prezinte intimitatea fizică a fetelor şi gîndurile lor într-un mod neinvaziv), însă în loc să evadeze spre ceva memorabil, Sonja Tarokic stăruie pe metafore adolescentine despre vulnerabilitatea feminină: Marta se vede în mod repetat căzută în mare şi, cînd e pe punctul de a se îneca, Sburătorul o salvează.
 
Las Palmas (realizat de Johannes Nyholm, Suedia) e o animaţie cu păpuşi în care e criticat consumismul, spiritul uman hulpav. Filmul ar trebui să fie cu atît mai pertinent cu cît personajul-emblemă - o doamnă de vîrstă mijlocie - e interpretat de o fetiţă de unu-doi ani (toate celelalte personaje sînt păpuşi). Lăcomia ar trebui să fie cu atît mai dizgraţioasă cu cît e vizibilă prin intermediul unei copile, care, prin chip şi forme, poartă cu sine întreaga graţie, întreaga inocenţă acordată pruncilor de pictura Renaşterii. Totuşi, filmul nu e convingător. Şi inversiunea aceasta e prea simplă, şi imaginea lăcomiei e prea comună.


Fratelli e un exerciţiu stilistic în genul lui Bresson (o interpretare lipsită de dramatism), cu un joc naiv, în contrast cu acţiunea prezentată, pentru a spori impactul asupra conştiinţei privitorului. În film e adaptat prologul Îmblînzirii scorpiei de Shakespeare. E un proiect portughez realizat de Gabriel Abrantes (regizor) şi de Alexandre Melo (profesor de sociologie). Filmul nu depăşeşte caracterul unui exerciţiu, comicul căutat nefiind un punct deranjant în această încercare de a-l interpreta pe Shakespeare.
 
Filmul meu preferat în această primă vizionare vine din Spania, e realizat de Chus Domingues Leon şi se numeşte Notas de lo efimero / Însemnări despre efemer. Titlul este extrem de preţios, însă odată ce e privit ca parte a proiectului - unul în care autoironia e o prezenţă constantă -, devine parte din peisaj, componentă a armurii ce are ca ingredient ironia. Filmul are forma unui jurnal de călătorie în care autorul a prins în cîteva cuvinte, susţinute de cîteva imagini, caracterul fiecărei zile în care a stat la pensiunea Eslava din Pamplona.


Proiectul acesta filmic seamănă cu instalaţia-jurnal prezentată de regretata artistă Ioana Nemeş în cadrul Bienalei Bucureşti din 2006. O serie de cărţi vechi primiseră o îmbrăcăminte viu colorată, din hîrtie glasată, şi erau aşezate pe un coridor al Facultăţii de Biologie din Bucureşti, într-un avizier ros de trecerea timpului, dar bine ferecat cu lacăte şi cu un geam gros de sticlă. Prin culoarea fiecărei cărţi, prin diagrame executate în PowerPoint, folosind semnele matematice +, -, =, artista evalua trăirile proprii legate de întîmplări precise din anumite zile. Instalaţia chestiona posibilitatea omului de a evalua în mod obiectiv (matematic) viaţa, care, în esenţă, repetă aproximativ aceleaşi fapte - atît la scară personală (afectivitatea devine culoare în care sînt îmbrăcate cărţile) cît şi la scară universală (cărţile vechi, panoul vechi - care cuprind Viaţa - momentan, cea afişată fiind cea a artistei).

Nu asemănarea cu instalaţia Ioanei Nemeş dă valoare proiectului spaniol, ci capacitatea autorului de a surprinde esenţa unei zile, de a se detaşa de propriile trăiri (de a le pune sub semnul întrebării, prin ironie), o detaşare care chestionează în acelaşi timp propriile sentimente şi forma artistică pe care acestea o primesc pe peliculă.