Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul Internaţional de Scurtmetraj Timishort, 2012

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Videorama, Timishort, 2012 - Pixeli, fragmentări şi ritm


mai 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Faţă de ediţia 2011, secţiunea de scurtmetraje experimentale şi video-art a Timishort s-a remarcat printr-un număr considerabil de proiecte prezente în competiţie, adică 30 de short shootings - în comparaţie cu cele 12 din 2011 -, toate extrem de diferite în lucrul cu imaginea şi imaginarul, în concept, estetică sau distorsiuni. Însă, în ciuda varietăţii pe care o creează un asemenea volum de proiecţii, această schimbare nu a marcat şi o creştere calitativă a competiţiei, ci, mai degrabă, valoarea s-a pierdut tocmai în paleta largă de video-uri prezentate. Spun asta şi pentru că unele dintre acestea ar fi fost mult mai potrivite pentru competiţia internaţională, atât prin prisma subiectului, cât şi prin durată, un aspect pe care nu l-am sesizat în cadrul selecţiei precedente. Dincolo de asta, vizionarea atâtor proiecţii într-o singură repriză de peste trei ore a fost, pentru mine cel puţin, o adevărată provocare în materie de putere de concentrare şi ţinere de minte. Astfel, din cele 30 de scurtmetraje am ales să le discut pe cele care mi-au atras cel mai mult atenţia.

Film cu umbre / Shadow Movie al regizoarei Réka Szabó a fost cel care a deschis competiţia Videorama şi l-am reţinut nu doar fiindcă a fost primul, ci pentru că am raportat la el o parte din proiecţiile care au urmat. Scurtmetrajul este lipsit de efecte vizuale propriu-zise, fiind realizat doar în alb şi negru, într-un contrast puternic, grafic. El urmăreşte dezvoltarea unei coregrafii de dans contemporan, în care joaca şi experimentul cu mişcările corpului sunt punctul de interes. Spaţiul nu are limite. Trupurile, negre, se nasc încet dintr-o pată care se extinde pe un fond alb, apoi se împletesc, se răsucesc, dau naştere unor forme nedefinite, când apropiate de molecule ce vibrează, când apropiate de fiinţe acvatice. Cele două corpuri sunt în permanenţă conectate, cu încercări de a rupe firul invizibil care le leagă, menţinând în acest fel o stare de tensiune. Perspectiva din care trupurile sunt filmate pune la încercare percepţia privitorului în sensul identificării formei concrete a trupurilor celor doi dansatori, dar şi a mişcărilor pe care ei le efectuează. Aici rolul principal îl deţine contrastul grafic ce face ca în momentele de contact două forme să se contopească. Este un exemplu foarte bun despre cum efectele vizuale pot fi create şi prin tehnicile de filmare, nu doar în postproducţie.


Hermeneutică / Hermeneutics a fost unul dintre cele mai bune filme experimentale din Videorama. Filmul lui Alexei Dimitriev chestionează pe de-o parte procesul interpretativ care stă în spatele percepţiei noastre, iar pe de altă parte subliniază rolul pe care standardizarea imaginilor îl poate avea ca sursă de manipulare. Hermeneutics începe şi se dezvoltă asemeni unui documentar de război, în care imaginile fie denumesc acţiuni caracteristice războiului, fie conţin elemente simbolice care trimit către acesta. Leit-motivul este cerul, mereu asaltat de focuri. Finalul, însă, vine şi schimbă percepţia avută. El lasă în urmă însemnele soldaţilor şi ale războiului şi coboară dinspre cerul luminos - ca nod de legătură - înspre oameni. Ceea ce ni se dezvăluie este o atmosferă de sărbătoare, cu oameni fericiţi, iar luminile de pe cer sunt de fapt artificii, un final în contrast cu percepţia pe care o aveam deja. Mintea privitorului poate fi manipulată, iar manipularea e posibilă fiindcă mintea asociază imagini conform unui scenariu pe care l-a mai întâlnit, care s-a mai repetat, în acest caz documentarul de război şi imaginile de arhivă. Saturarea cu aceleaşi imagini, prezentate în aceeaşi formulă, conduce la un astfel de rezultat. Dimitriev subliniază asta foarte clar prin alăturarea celor două tipuri de cadre, foarte fin legate între ele, narativ, dar care scot la iveală standardizarea interpretărilor.

Trypps #7 al lui Ben Russell este un alt film care merită atenţie. La fel ca Dimitriev, autorul insistă asupra diferitelor asocieri care se nasc în mintea privitorului, dar în cu totul alt scop. El întrebuinţează procesul acesta pentru a contura o stare fără a face apel la jocul actoricesc dramatic sau la ceea ce se întâmplă în mintea personajului - care de regulă implică un alt plan de imagini. El alege să facă simţite trăirile prin mişcările camerei şi printr-un alt artificiu, o oglindă, care, odată ce este rotită, construieşte imaginea de ansamblu a spaţiului. În prim plan apare o tânără fată într-un peisaj pustiu, nelimitat. Imaginea sugerează ieşirea din spaţiul real, în timp ce rotirea oglinzii, pe care camera o înregistrează, precum şi imaginile pe care oglinda le reflectă, produc senzaţia de mişcare şi de ameţeală în acord cu starea fetei. Filmul surprinde unul din scurtele momente euforice de trecere dinspre raţional către iraţional, caracterizat de stări ce rar pot fi expuse fără a cădea în clişeu.

La Haiku-uri pentru karaoke/ Haikus for karaoke mi-a plăcut construcţia estetică. Reprezintă o încercare de transpunere a caracteristicilor formale ale unui haiku - poezie tradiţională japoneză, scurtă, cu formă şi structură fixă - în maniera de întrebuinţare a imaginilor care alcătuiesc proiectul. Roberto Santaguida extrage dintr-un clip vechi de karaoke doar câteva cadre pe care le foloseşte conform elementelor de construcţie ale poeziei japoneze, de la numărul de silabe la ritm. Cadrele nu se schimbă, numai felul în care ele sunt abordate (plan apropiat sau depărtat) şi vehiculate. Imaginile blurrate şi coloritul accentuat sunt foarte aproape de video art. Chiar dacă subiectul pe care îl tratează are mai puţină consistenţă discursivă, dincolo de estetică rămâne interesantă alăturarea dintre haiku şi karaoke, primul încă apreciat şi respectat ca valoros, iar celălalt aparţinând culturii de divertisment. Prin explorarea şi dezvoltarea acestui aspect filmul recuperează în ceea ce priveşte lipsurile discursului.

Control Alunecos / Sleek Horsing (Kiron Hussain) face parte din noul trend vizual asociat triburilor urbane. Construit sub forma unei animaţii, este un periplu prin imaginar, culori şi efecte speciale. Totul este dezordonat, nu există un subiect, ci doar mişcare, asemeni unui val în care fiecare element transmite şi imprimă mai departe mişcarea: ceva între montagne russe şi domino. Imagistica ţine de noul val de reprezentare din underground, de la afişe la videoclipuri şi fotografii, în care sunt amestecate elemente artistice şi fashion, în colaje cât mai ciudate şi fluide.

Salon 216B / Room 216B regizat de Anna Florea este unul dintre acele scurtmetraje despre care spuneam că ar fi fost mai potrivite pentru competiţia internaţională sau, fiind vorba de un film românesc, pentru cea naţională. Are carne şi naraţiune. El spune povestea unei fetiţe bolnave şi a unui spirit ce o vizitează. Însă nu este o poveste cu fantome. Se apropie foarte mult de poveştile asiatice, de la atmosferă la întruchiparea spiritului - nici bun, nici rău. Are un pic din magia lui Kurosawa. Chiar dacă liniştea şi metafora morţii pot părea clişeatice, ele se potrivesc foarte bine în construcţia poveştii. Nu fac din moarte o dramă, ci un fapt.

Şi Pentru spart gheaţa / Icebreakers este un film mult prea narativ pentru ceea ce ar fi trebuit să fie Videorama. Maximilien van Aertryck înregistrează frânturi din felul în care îşi petrec timpul cei aflaţi la bordul unui vas de croazieră ce traversează ţinuturi îngheţate. Amestecă şi intersectează poveştile celor ce au venit să se distreze cu ale celor care asigură distracţia, spectacolul, respectiv artiştii de cabaret. Şi unii şi ceilalţi se lovesc de aceeaşi problemă, a singurătăţii, doar că ea rămâne ascunsă pentru cealaltă baricadă.


La final, ţin să precizez şi scurtmetrajul RĂZboala / WARdisease care se opreşte asupra unei probleme tot mai vehiculate astăzi, tensiunea şi problema războiului, înarmare şi trafic cu arme. Aşa cum spuneam este un subiect imposibil de evitat chiar şi în cadrul competiţiei experimentale. Adevărul e că filmul lui Marie Magescas nu este nici o tratare experimentală şi nici nu se îndepărtează prea mult de la forma clasică de înduioşare şi activism de natură pacifistă. Totuşi, în asocierea imaginilor a reuşit să potenţeze acceptabil contrastul dintre patriotism ca manipulare vs. precaritatea vieţii. Frică, lacrimi, moarte, reluate într-un şir continuu, fără diferenţă de rasă sau apartenenţă socială, într-un cerc vicios în care cei ce au căzut se înarmează şi pornesc o altă luptă, o altă răzbunare, la nesfârşit. Însă, în loc să puncteze faptul că nimeni nu mai acordă timp plângerii şi înţelegerii celorlalţi, foarte repede sunt specificaţi vinovaţii, respectiv marile puteri ce fac trafic cu arme, astfel încât să nu existe dubiu în relaţie cu scopul proiectului. Indiferent cine vinde armele, cu cât şi cui, cred că până la urmă problema este că într-un război ceilalţi sunt consideraţi întotdeauna duşmani, nu oameni asemeni nouă. În fine, imaginile, completările de text, nu fac decât să supra-evidenţeze problema într-o manieră destul de comună.


După o vizionare atât de lungă, cu mintea plină de imagini şi fragmente de film, am rămas şi la concertul celor de la Fractures, o trupă de indie / post-punk-something din Bucureşti, de care nu ştiam. Băieţii cântă bine, iar solistul are un ceva al lui. Plus, să specific, nu este vorba despre indie din trendul actual "plâns cu lacrimi de crocodil", ci de ceva foarte dansabil şi ritmat. Pentru doritori, o scurtă audiţie mai jos. Spre deosebire de anul 2011, Videorama a fost găzduită de clubul Setup Venue, ceva mai departe de centru, însă foarte pe gustul meu. Un cadru urban, cu spaţiu de dans şi, mai ales, cu sonorizare excelentă! Şi nu mă pot abţine să nu mai zic încă o dată, dar în 2011 Videorama a fost mult mai consistentă decât acum la capitolul experimental.




 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Scurtmetraj Timishort, 2012


1 comentariu

  • precizare importanta
    Iancu, 08.05.2012, 08:34

    Liviu (solistul de la Fractures!) si-a gasit drumul si merge pe un fagas. Il stiu de cand era bebelus :). A facut scoala de muzica inca din scoala primara si e dedicat artei, in special muzicii. In plus a studiat arhitectura si, acum, preda la www.uauim.ro/. In 4 vorbe, tipul e o personalitate!

    PS: Eu sunt fratele lui.
    Si ma bucur de succesele si reusitele lui!
    Salut Timsoara!

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Edith Lazar


Alte articole

 Timishort 2012, premii, Lucian Maier
 Competiţia inter/naţională (III) - Timishort 2012, Lucian Maier
 Competiţia inter/naţională (II) - Timishort 2012, Lucian Maier
 Competiţie internaţională (I) - Timishort 2012, Lucian Maier
 Proiecţie cu sala plină la debutul Timishort, 2012, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Scurtmetraj Timishort, 2012


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer