Fără frustrări - Cannes, 2012

Cannes a decis să... copieze geniala idee a celor de la Pro care, acum cinci ani, lansau  pe ecranele noastre, California Dreamin' (nesfârşit) opera postumă a lui Cristian Nemescu chiar în timpul Festivalului (ba chiar şi pe DVD, ceea ce francezii încă se abţin). Prin urmare, filmul cu Marion Cotillard, De rouille et d'os, va putea fi privit (vorba basarabenilor) şi de publicul larg. Acesta nu va mai trebui deci să mai aştepte luni întregi, luni în care, în plus, se uita faima şi intervenea enervarea, că publicul local nu e băgat în seamă, că nu contează decât juriul şi, eventual, publicul internaţional. Apropo! Cei nouă membrii ai juriului au ieşit la vedere aseară, conduşi de un Nanni Moretti cam depresiv, la conferinţa de presă arătând de-a dreptul astenic rău (l-au ajuns blestemele psihanaliştilor pe care i-a luat peste picior în filmul cu Papa, din 2011?). Bérénice Bejo, vedeta din The Artist a fost lipsită de şarm, deşi îmbrăcată într-o somptuoasă rochie roşie, cu o trenă nesfârşită ce părea făcută nu ca a lui Scarlett, din perdele, ci chiar din invidiatul covor. Per total cam ţopică, cu un discurs lung şi repetitiv, cu referiri la ultrapremiatul film din 2011. Oricum, noroc cu Tableta într-adevăr Smart, adică deşteaptă şi elegantă, că antena plasmei HD de la hotel s-a întrerupt nu glumă, iar pe net s-a văzut brici. Ceremonia de deschidere a culminat cu Gossip, o interpretă fără complexe, stil Travolta în travesti, care a profitat la o emisiune TV cu mare audienţă de după, să se laude cu nunta ei cu o persoană de acelaşi sex, solicitându-i chiar realizatorului emisiunii o donaţie, ca în Despre oameni şi melci, pentru că ar vrea şi un copil (de vreme ce şi Obama şi Hollande sunt pentru căsătoriile gay, de dragul voturilor...)

Revenind la De rouille et d'os / Rugină şi oase, de Audiard - care a avut grijă să-şi dedice lacrimogenul film recent dispărutului şi regretatului Claude Miller, ca să-şi asigure din prima bunăvoinţa sălii - e o adevărată piramidă de nenorociri, care îi năpădesc pe marginalii dintr-o povestire a lui Craig Davidson ce a stat la baza scenariului. Degeaba un copil ataşant şi talentat, Armand Verdure, din care fraţii Dardenne ar fi făcut un hit, masculul Matthias Schoenaerts, un belgian pe care l-aţi remarcat poate, recent, la europeni, în My Queen Karo, este un fel de Viggo Mortensen în combinaţie cu Dragoş Bucur, ce se poartă acum, violent şi caftitor (la final chiar mi s-a părut că-l zăresc şi pe boxerul nostru cu reclama la iaurt, Moşu, adică Leonard Doroftei. Era şi centura...) Marion, veşnic tristă şi nemulţumită, chiar înainte să o lase orca fără picioare, e enervată dacă e întrebată de efectele speciale, sperând că toată lumea o va ridica în slăvi pentru jocul ei. Într-un scheci s-a insinuat că e un Intouchables 2... Există şi şomaj şi sex, deci toate ingredientele necesare pentru un premiu suprem, pe care cu siguranţă regizorul l-ar fi meritat la superlativ pentru precedentul film, Un prophète.
 
Fatih Akin a venit cu un documentar eco (Müll im Garten Eden / Polluting Paradise), despre un fel de Roşia Montana turcească, unde sunt câteva cadre extrem de poetice, dar în rest, discuţii nesfârşite, cu bărbaţi prin cârciumi sau la birouri şi femei la câmp, muncind pe o plantaţie de ceai poluată (de asta e de preferat cafeaua:)), 500 de câini vagabonzi, un miros pestilenţial, dres cu parfum din cer, şi în care lipsa simţului olfactiv pare o mană cerească... Se pleacă pe capete de la proiecţie şi e păcat ca un asemenea autor să se irosească în ceva ce nu-i iese, chiar dacă e satul bunicilor, tot un Paradis al gunoaielor rămâne.

Şi a mai venit un Paradis al iubirii (Paradies: Liebe / Paradise: Love), un austriac de un grotesc indescriptibil, cu europene care nu mai sunt tinere şi se duc să-şi facă de cap în Kenya, locul unde "Hakuna matata" (there are no worries), care suna aşa bine în Regele leu, iar aici devine scabros. Nimic înălţător de Înălţarea lor, şi dacă aşa ar arăta Raiul, mai că aş alege altceva.

Mistery e un asiatic care lasă impresia la început că a furat ideea din realitatea noastră, de la un ziarist sau cineast cu doi copii, de la două... aproape neveste simultan. Doar că pe parcurs se complică treaba. Lou Ye, regizorul chinez, a trebuit să aştepte  acordul autorităţilor ca să înceapă să turneze timp de 5 luni, în loc de 30 de zile, şi a trebuit să depună la dosar scenariul integral, nu doar un sinopsis.

Fostul Palme d'Or din Thailanda, a mai venit cu nişte fantome de vreo oră care mănâncă maţe de câini şi oameni... Hotelul Mekong, pare o rămăşiţă de Unchi Boonmee.
 
Politica a fost şi ea iar prezentă la ştiri cu noii miniştri din Franţa. La finanţe, Pierre Moscovici, parţial de-al nostru, şi tot în guvern şi un primar din Cherbourg, ca să fie racord cu preferinţele din topul Magicianului Thierry Fremaux: Les parapluies de Cherbourg (care i-ar fi prins bine noului preşedinte al Hexagonului, care a făcut o baie de mulţime, în timp ce era udat ciuciulete de Sus - se speculează că Dumnezeu e de dreapta şi i-a străfulgerat un pic şi avionul care-l ducea în Germania).

Ieri au mai fost şi 2 documentare despre doi foarte contestaţi regizori pentru viaţa lor privată, dar adulaţi pentru operă.
 
Woody Allen, obsedat că-i muritor, cu nişte fragmente de emisiuni TV alb-negru, chiar mai izbutite decât cele de azi, talk-show-uri de când noi eram trataţi doar cu plenare ale partidului, cu părinţii lui, filmaţi chiar de el şi care voiau să-l facă farmacist (la fel ca Tudor Caranfil care a încercat să-l convingă pe Nae să fie matematician, în ambele cazuri ar fi fost o mare pierdere pentru cea de-a şaptea Artă), cu cinemaul pe care îl frecventa în Brooklyn: Midwood, cu faptul că a înţeles că trebuie să fie perfect independent ca să-i iasă producţia cum vrea el, că se dorea un Orson Welles (al doilea film de pe lista lui Fremaux este Othello şi a pus şi o poza a fostului Cetăţean Kane cu Rita Hayworth şi un tort din seria aniversarilor celebre), că bate orb pe o maşină de scris Olympia, că a fost stand up comedian la cabaretul Îngerul Albastru - Blue Angel (Marlene se pregăteşte şi ea să taie o felie la aniversarea unui Ernst Lubitsch, probabil, într-un afiş sepia)... Sunt trecute în revistă filmele cele mai importante din cele 40 şi ceva, pentru că ţine la cantitate că tot o ieşi unul bun, şi mai ales răsunătorul succes cu Midnight in Paris, în aşteptarea celui cu Roma... Iubirile cu Diane Keaton, şi cea sfârşită într-un enorm scandal mediatic cu Mia Farrow, care aşa-i la Cannes, în următoarea proiecţie apare la Polanski.

Nici polonezul Polanski n-are o relaţie prea bună cu Doamna cu coasa. El ar vrea pe mormânt, rolele cu The Pianist (asta m-a dus cu gândul la Gerard Philipe care a cerut să fie îngropat în costumul din Cidul) În cazul lui a fost un lung interviu la Zurich, despre arestarea pe care a tratat-o zen, despre copilăria ilustrată în Pianistul, despre Cuţitul în apa şi succesul nesperat, despre Tess, prezent la ediţia 65, la Clasice (despre care cineva remarca maliţios la proiecţia de luni de la ACIN, de la Cinema Studio, de dinainte de Revoluţie, că l-a făcut pentru scena cu picăturile de sânge), despre holocaust şi catastrofa la fel de mare a comunismului, despre debutul la radio, despre Wajda care i-a salvat cariera, că nu era primit la Institut pentru că n-avea origine sănătoasă, adică nu era fiu de ţăran sau muncitor, despre tragedia cu Sharon Tate şi de viaţa fericită şi în sfârşit cu copii, alături de Emmanuelle Seigner...

Dar şi vineri (18 mai 2012) e o zi, şi la ora 19, sper să prind loc în sala Debussy pentru multaşteptatul film al lui Cristian Mungiu, care, cum spuneau în Première, concurează la un al doilea Palme d'Or, într-o companie ultra selectă, alături de Ken Loach, Kiarostami şi Haneke. După dealuri e deocamdată doar cel mai lung film din cele 22: 2h 35.

(Acest articol a fost transmis de pe o tabletă Vodafone Smart Tab 10, cu sprijinul Vodafone România. Prezenţa la Cannes e sponsorizată generos şi în 2012 de Silva Dark)