În toată această confruntare de idei - rar, ce-i drept - apare şi numele lui Andrew Dominik, sosit la Cannes cu o poveste cu mafioţi: doi drogaţi jefuiesc o partidă de poker organizată de Mafie care trimite pe urmele lor un ucigaş plătit. Uber-stilish şi ultra-violent, filmul se desfăşoară pe fundalul campaniei electorale americane din 2008, a cărei evoluţie ne este constant reamintită pe baza unor intervenţii radio / TV (niţel cam dese) ce confirmă mesajul nihilist al poveştii: America e condusă de bandiţi, fie ei mici potlogari de colţ de stradă, corporatişti cu apucături mafiote sau politicieni care vorbesc mult şi fac nimic. Killing Them Softly este un film de gen (de altfel, toate filmele americane din Competiţie sunt filme de gen pentru că, în fond, asta înseamnă Cinema dincolo de ocean) dar stilizările de care pomeneam mai sus şi interpretările de-a dreptul fabuloase (Brad Pitt aminteşte de Aldo Raine-ul lui Tarantino, iar Ray Liotta, James Gandolfini şi Richard Jenkins reconfirmă faptul că sunt trei dintre cei mai buni character actors ai momentului) îl conferă statut de arthouse instant clasic - citabil atât la nivelul replicilor, cât şi al rimelor vizuale.
La polul opus (adică recomandat către o uitare cât mai rapidă) se află omnibusul 7 dias en La Habana, selecţionat în Un certain regard. Singurul merit al filmului este acela că a adunat pe scenă, pre-vizionare, câteva dintre numele mari ale cinema-ului mondial: Pablo Trapero, Julio Medem, Laurent Cantet, Gaspar Noe, Elia Suleiman, Benicio del Toro (de data asta în ipostază de regizor) şi Emir Kusturica (de data asta în ipostază de actor, jucându-se pe sine însuşi). Cele şapte scurtmetraje, din care am văzut numai cinci, cedând nervos după isprava lui Noe, reprezintă - cu excepţia omagiului adus de Suleiman lui Jacques Tati - o înlănţuire fără noimă de poveşti fade, lipsite de miză şi de plot, cu dialoguri penibil / puerile care trădează, prin fiecare fotogramă, singurul motiv pentru care acest film există: cei implicaţi au avut chef de o vacanţă în Cuba şi ăsta e modul în care au ales s-o facă. Problema e că discursul lor comun, atunci când au prezentat filmul, a fost unul puternic socialist (pe sistemul "nu e chiar aşa de rău în Cuba") - ori, din câte ştiu eu, nu e nimic socialist în a freca menta (la propriu, în mojito) pe bani privaţi şi mulţi, în timp ce, în jurul tău, totul trădează o sărăcie lucie.
La fel ca în fiecare periplu cannez, indiferent de selecţie, un loc special în lista personală de vizionări îl ocupă oferta din Cannes Classics. Cele două "alese" din acest an au fost cum nu se poate mai diferite - Jaws al lui Spierberg şi Les Barbouzes, a lui Georges Lautner - dar, luate împreună, însumează tot ceea ce iubesc cinefilii autentici mai mult pe lume: spectacol, emoţie, umor, suspans. De la over-acting-ul lui Robert Shaw la mutrele poker-face ale lui Bertrand Blier, de la notele muzicale ce anunţă belele sub apă, la zgomotul de pistol de jucărie făcut de armele "reale" ale spionilor, de la cadrul trans-trav, împrumutat de Spielberg de la Hitchcock, la scenele de luptă tăiate în cadru, împrumutate de Lautner lui Tarantino, Jaws şi Les Barbouzes au darul de a ne reaminti ce înseamnă, de fapt, cinema-ul. După cum spuneam - spectacol, emoţie, umor, suspans...