Cu ani în urmă, cu decenii chiar, am citit despre un critic american care stătuse ore întregi în sălile de proiecţie - şi cred că deja exista video la ei -, şi mi se păruse straniu, eventual doar o speculaţie abilă pornită de la titlul celebrei pelicule cu alergătorul de cursă lungă. Azi însă exact dorinţa asta am simţit-o.
Eşti la Cannes, ceea ce e o mare şansă, în aceleaşi săli cu cineaşti colosali, dar pe care fie din timiditate, fie pentru că "nu se cade", nu îndrăzneşti să-i întrebi după pofta inimii. E ca şi cum ar fi nişte holograme sau în 3D. Aşa şi cu Agnès Varda, şi al său formidabil: Cléo de 5 à 7. Îl văzusem prin studenţie la draga noastră Cinematecă (pe care o preţuiesc şi mai mult retroactiv, de când am aflat de la colega noastră Larisa, că în Basarabia, nici măcar aşa ceva n-a existat, şi prin urmare e şi mai avidă de peliculele de la Clasice, care mie îmi stârnesc doar nostalgii de tinereţe), într-o copie, ce-i drept alb-negru (acum am constatat că scena cu ghicitul în tarot era color şi chiar mă mir că a scăpat ideologic cenzurii, dar acolo, în sala Union sau Eforie era o oază). Ei bine, există în el un moment într-o cabina de proiecţie, care aduce şi cu un scurtmetraj mult lăudat al lui Napoleon Helmis, iar pe operator îl cheamă Raoul, şi m-am gândit că de aici o veni strigătul festivalier repetitiv de dinainte de începutul unui nou titlu pe ecran. Iar realizatoarea a stat un rând mai sus şi, anunţând că va rămâne doar 10 minute şi apoi neîndurându-se să plece, şi-a făcut cel mai frumos compliment. După 50 de ani, filmul se ţine încă foarte bine, puţin retro, dar în rest perfect valabil. Şi apoi ca la Rochelles, este prezentat un film al regretatului ei partener de viaţă şi profesie, Jacques Demy: Lola, care e cât se poate de poetic.
Tot după o jumătate de veac, filme resuscitate cum bine spunea Renzo Rossellini, fiul lui Roberto, la proiecţia cu atât de tandrul şi tăiosul Viaggio in Italia, care împlineşte 60 de ani. Ingrid Bergman şi George Sanders sunt fiinţe din care nu mai există, ca frumuseţe, eleganţă şi subtilitate. Iar ghizii de la Pompei rămân un model de aşa nu, mai ales când îţi imaginezi un latin lover tobă de carte, şi dai peste nişte moşulici ursuzi şi pisălogi.
Aseară (24 mai 2012) a fost o primă vizionare cu V tumane / In the Fog, a lui Loznitsa, care l-a distribuit din nou şi l-a adus iar la Cannes pe Vlad Ivanov, care a fost pe ecranele de pe Croazeta non stop de la 432 încoace. Era plin de presă dornică să între în Sala Debussy. Am stat cu emoţii că nu voi reuşi să găsesc un loc. Mi-am zis că dacă nu intru nici că mai vin la Cannes. Mult prea populat pentru o agorafobă ca mine, care ar vrea să nu fie înghesuială niciodată. Am văzut ecranul printr-o fantă laterală, între difuzoare din rândurile de extremă dreapta. L-am descoperit totuşi pe fostul Domn Bebe, ca în Poliţist, adjectiv al lui Porumboiu, în scena cheie, devenit un militar cu o tunsoare à la Hitler, într-o rusă impecabilă (ca şi franceza din reclama de la Vodafone) care te face să te treacă fiorii şi tensionează întreaga acţiune, neaşteptată în plin mileniu 3, o istorie cu partizani, cu o mare problemă de conştiinţă. Imaginea lui Oleg Mutu adaugă un mister tarkovskian unei pelicule atipice pentru ediţia 65. Vizionarea specialiştilor s-a încheiat cu aplauze.
P.S. Până şi Gilles Jacob face poze cu telefonul pe ultra călcatele în picioare 24 de trepte cu covor roşu.
P.S.2 Nu-i de mirare că Alexander Payne face filme aşa bune ca Sideways sau The Descendants. Nu lipseşte de la nicio vizionare. Vine din plăcere şi la cele care nu sunt în competiţia mare şi pe care trebuie să le jurizeze. Spre deosebire de ai noştri mai tineri care fie o şterg din sală de cum le-a curs genericul fie, sub pretext că n-au vreme, nu au o minimă curiozitate.
(Acest articol a fost transmis de pe o tabletă Vodafone Smart Tab 10, cu sprijinul Vodafone România. Prezenţa la Cannes e sponsorizată generos şi în 2012 de Silva Dark)