Plouă cu filme şi draci - Cannes, 2012

Ai zice că în 2012 dracul e special guest star! Şi nu mă refer doar la exorcizarea propriu-zisă din După dealuri al lui Mungiu ci la faptul că din când în când îşi bagă coada. Pe Argento l-a pedepsit rău că s-a luat de Dracula, total nepregătit. N-a făcut o parodie, ci o poveste răsuflată şi de un ridicol care, însă, nu l-a ucis. Cât de impecabil era mutul Nosferatu! În plus e şi într-o engleză ca-n filmele cu karate, dublate în limba teoretic a lui Shakespeare. N-a stârnit decât râsete dispreţuitoare. Până şi Asia, oarecum frumoasa lui fiică... Amicul nostru Rutger Hauer e Van Helsing, caftit de toate vampiriţele şi în mod clar usor ruşinat. Nu lipsesc toate locurile comune cu putinţă: usturoiul, lupii, dinţii supradimensionaţi şi tăioşi, sicriele şi dezgropatul de morţi. E clar că moroiului nr. 1 nu-i prieşte relieful...

Iata-mă şi la Le Comptoir, un mic restaurant de peste 3 decenii, unde în 2011 am întâlnit-o pe Alma Sîrbu şi acela a fost începutul unei frumoase prietenii, datorită ei, şi răbdării şi perseverenţei Mirunei Berescu, reuşind să deschidem, Anonimul cu Tree of Life, Palme d'Or-ul 2011.
 
Aici am descoperit, pe lângă nelipsitele cale care ma însoţesc în toate călătoriile, că în şampanie acum e mai şic să pui o zmeură! Pentru scurtă vreme m-am simţit ca mama lui Harry Potter care scria în cafenele. Noroc că am Smartul cu mine şi pot face şi poze. Vremea e una de câine. Plouat. Bucuria bronzaţilor care la Vatican vindeau genţi contrafăcute, şi acum le-a pus Dumnezeu mâna în cap. Umbrelele au cea mai mare căutare (în caz că nu esti echipat cu pelerina de la Festivalul filmului european din ţară!). Cum e şi un vânt de noiembrie sunt uşor de dat peste cap sau de transformat fără voie în streşini, care îţi fac un duş suplimentar ca să şi guşti din apa din cer, de lângă stelele de la Cannes. Nu ştiu dacă e ca la Nil, dacă iei o gură revii, dar în asemenea momente nu-ţi mai doreşti nimic. După o aşteptare de o oră jumătate sub o torenţială care n-a părut să-i înduioşeze pe cei de la pază, aceştia fiind doar interesaţi de ieşirea triumfală a Ministresei Culturii, răsfăţată de toţi deşi taxată că nu şi-a pus rochie de seară (dacă le-a tăiat Prim-Ministrul leafa încă neîncasată cu 30%...) Şi apoi socialiştii sunt sobri, nu?

În sfârşit am intrat la Debussy, unde aluneca pe jos de ziceai că-i polei, a început şi filmul cel nou al iranianului - Like Someone in Love, regia: Abbas Kiarostami - (cred că ayatolahul a comandat potopul mai ceva ca în Meşterul Manole). Publicul, majoritar presă, s-a liniştit. Era romantic, la Tokio (ţi se facea dor de Taifun la Nagasaki, cu Jean Marais şi Danielle Darrieux), un profesor traducător, mult umor, un tablou celebru (ca-n Copie conforme, dar altfel tratat, din nostalgie pentru Belle-artele unde luase Kiarostami admiterea) şi... finalul. Ia-l de unde nu-i. Deci nu unul deschis, ci pur şi simplu neterminat. Huiduieli maive. Cobise cineva înainte de proecţie. Culmea ar fi să nu merite...
 
Apropo de pronosticuri, Haneke (cu Amour) e la egalitate cu Mungiu (au avut cândva şi o actriţă în comun, pe Luminiţa Gheorghiu). Lumea zice că ar lua iar austriacul, pentru că seamănă cu La stanza del figlio şi italianul Nanni Moretti, preşedintele juriului, vrea neapărat să-l oftice pe Audiard. Speculaţii. Ceea ce mi-a plăcut la Amour, este afecţiunea fostului elev al doamnei, ajuns mare pianist (o revenire mult mai tandră la sulfurosul La pianiste, cu Huppert şi Annie Girardot). E în realitate muzician şi m-am gândit cât de bine i-ar sta şi dragului nostru Alexandru Tomescu într-o ficţiune.
 
Dis de dimineaţă deja era iar mai mult public decât locuri la Resnais, Vous n'avez encore rien vu / Încă n-aţi văzut nimic. De fapt le-am văzut şi ne-am plictisit de moarte. Cât de fascinantă era povestea lui Orfeu la Cocteau. Şi acum piesa Euridice, spusă şi respusă de actorii lui fetiş. Nonagenarul a avut zile, spre deosebire de Truffaut, care e pe buzele tuturor, ca referinţă. Şi cât de bun era Resnais, cu Hiroshima mon amour....

Trecutul trezeşte mai multe nostalgii ca nicicând. De Niro a plâns după Leone şi Once Upon a Time in America. Unde sunt zăpezile de altădată? S-au topit în stropii care ne strică rău cheful.
 
P.S.: Şi la ei se inundă străzile. Canalizarea cred că au importat-o de la noi.

(Acest articol a fost transmis de pe o tabletă Vodafone Smart Tab 10, cu sprijinul Vodafone România. Prezenţa la Cannes e sponsorizată generos şi în 2012 de Silva Dark)