Irlandezul genial a plecat în Scoţia după whisky - Cannes, 2012

Am sperat că dacă s-a terminat weekendul prelungit de Înălţare o să fie mai puţină lume, măcar pe străzile inundate ale Cannes-ului. Wrong. Singurul noroc e că, după 4 ani am văzut şi eu o proiecţie oficială. La Teatrul Lumière, la Palat mai bine zis. Da-reun na-ra-e-suh / In Another Country, cu acest adevărat globetrotter cinematografic, Isabelle Huppert, ajunsă în Coreea, cu o triplă poveste de dragoste, care demonstrează că, în cazul ei, iubirea e fără vârstă, fără să pice în penibil. Absurdul situaţiilor e nostim, îi cântă un salvamar localnic o serenadă la cort... Dar ce a fost fascinant e să urmăreşti pe ecranul imens intrarea starurilor până ce ajung în sală şi sunt ovaţionaţi. Aici spectatorii sunt extrem de generoşi, puşi la ţol festiv, chiar exagerat, sunt sincer fericiţi să respire acelaşi aer cu protagoniştii care se prefac că nu s-au plictisit să mai vadă o dată filmul (pentru unii este însă o premieră).
 
Adaptare a unui roman de Alfred de Musset, Confession of a Child of the Century e cu Charlotte Gainsbourg şi Pete Doherty, dar rezultatul e banal. El o fi având fani ca muzician, dar fizic lasă mult de dorit, în vreme ce ea e clar că are temperament cu carul, dar şi o gaură în galoş. Gusturile, ştiu, nu se discută, dar se remarcă.
 
Ken Loach şi a sa incursiune în lumea marginalilor, băutori de whisky, e adorabilă, de un umor nebun şi, ca de obicei, fidel sie şi uşor părtinitor faţă de şomeri. Tandru când vine vorba de copii, are o căruţă acasă, şi înduioşător şi mare meşter în ale cinemaului aşa cum am putut constata şi profita la Masterclass-ul de la Anonimul. The Angels' Share / Partea îngerilor, despre care deducem că le place un pic să tragă la măsea, dacă or avea aşa ceva, reprezintă cei 2% de alcool care se evaporă. Totul e o aventură care îţi aminteşte de How to Steal a Million cu Audrey Hepburn şi Peter O 'Toole (prezent şi el într-un alt generic). Bancul cel mai bun între semi-puşcăriaşii care execută munci în folosul comunităţii, e o referire la Mona Lisa. Mona cum?, întreabă unul. Mona Lisa. După o vreme apare în discuţie Albert Einstein. Cine?, se miră iar. Un prieten de-al Mona Lisei...
 
Elefante blanco / White Elephant a fost un film argentinian, profund social, susţinut de Fraţii Dardenne, şi cu tatăl din Le gamin au vélo în carne şi oase, dar şi pe peliculă.
 
Dis-de-dimineaţă, Brad Pitt. Păzea! Un bun deşteptător! Presa s-a trezit cu o oră mai devreme, dar tot la sala confort 2 a sfârşit. Nu de alta dar decalându-se cu o jumătate de oră rişti să pierzi următoarea proiecţie! Măcar să merite!
 
N-a meritat. Super boring. Singurul ok e masivul din Clanul Oprani, care are ceva şanse. În rest e Obama la televizor ca un contrapunct la ororile de pe ecran, o spargere la un tripou. Ocean 11, dar mult mai prost.

O constantă a filmelor de aici, pe lângă ploaia de afară şi de pe pânză, sunt scenele lungi în maşini. De preferat spectacolul de teatru Autobahn din 2011 de la TIFF. E totuşi şi ceva remarcabil. Un glonţ care pătrunde prin geamul unei portiere şi devine un fel de podoabă strălucitoare de pom de Crăciun. Poate că ne dregem cu Bertolucci (Io e te / Me and You), care nu-i un pericol, pentru că e o proiecţie specială. În sala mea preferată, Bazin, unde nu trebuie să aştepţi în vânt şi e concepută ca interiorul unui jumbi jet. Sper să prind loc la culoar.
 
(Acest articol a fost transmis de pe o tabletă Vodafone Smart Tab 10, cu sprijinul Vodafone România. Prezenţa la Cannes e sponsorizată generos şi în 2012 de Silva Dark)