O româncă în filmul lui Bertolucci, la Cannes, 2012

Mult aşteptatul film (Io e te / Me and You) al maestrului Ultimului tango la Paris a ajuns într-o proiecţie specială la Cannes 2012, unde s-a stat la o coadă zdravănă şi s-a încheiat cu aplauze. Un scenariu poetic şi intens în acelaşi timp, cu un puşti care o şterge dintr-o vacanţă de schi şi se refugiază în pivniţa plină de obiecte retro-punk a unei contese fostă proprietăreasă care-şi vânduse casa în sistem viager. Puştiul va avea o întâlnire cu totul neaşteptată în ascunzătoarea sa pe care ar fi vrut-o populată doar de un muşuroi de furnici, pe care în Italia îl poţi cumpăra de la Pet shop şi de o ditamai cartea cu... vampiri. Singura persoană cu care interacţionează este o bunică minunată, plină de şarm şi duioşie, interpretată de a noastră dragă Veronica Lazăr, cea care ne-a adus la Bucureşti, câţiva ani, pelicule recente din ţara lui Fellini. Ar mai fi de remarcat muzica lui David Bowie, dar şi soneria telefonului, ca în SF-uri sau în scurtul autohton adorabil Hello Kitty.

În unele cazuri muzica e chiar mai tentantă ca restul. De exemplu în Killing Them Softly (regia: Andrew Dominik), ilustraţia sonoră e super romantică după nişte scene atroce, la finalul lui Resnais (Vous n'avez encore rien vu) e o melodie fermecătoare a lui Sinatra despre vârste, şi Desplat, care e întotdeauna cuceritor şi obsedant în sensul bun al cuvântului, semnează şi interpretează compoziţiile sale în Moonrise Kingdom (regia: Wes Anderson, preferatul meu pentru public), De rouille et d'os (regia: Jacques Audiard), dar şi Renoir (regia: Gilles Bourdos). La Masterclass-ul lui a fost omor, nici vorba să te poţi apropia cu o legitimaţie albastră. Aştept o upgradare, pe 2013. Aşa e când n-ai destulă vechime...

Journal de France a fost un documentar care ne-a purtat vreo 50 de ani în urmă, de la Biafra despre care auzisem cândva, până la Primăvara de la Praga, de la sfîrşitul anilor '60, la un omagiu adus fotografilor de festival (cu un Alain Delon splendid) şi cei politici, scoţând la iveală un Giscard d'Estaing cinic şi antipatic, foarte sigur pe el înainte de turul 2, unde îşi sfătuia echipa să nu mai facă niciun efort pentru că va câştiga fără probleme. Mi-am amintit brusc de scheciul din Amintiri din Epoca de Aur, dar şi de controversata vizită la Bucureşti când i-a dăruit lui Ceauşescu celebrul labrador negru. După ce a venit la putere cel care ne părea atât de domn, a interzis documentarul despre el pentru că autorul refuzase să folosească muzica sugerată de politician. Ceva mai târziu chiar l-a băgat la puşcărie căci a intervenit în recuperarea unei ostatice arheoloage de care nu-i mai păsa nimănui pentru că erau la mijloc nişte afaceri cu petrol.

A urmat o comedie delicioasă, Le grand soir de Delépine şi Kervern, la care a fost în sală chiar artistul Jean Dujardin. Impresionant că o asemenea vedetă mondială vine la o proiecţie chiar dacă nu joacă în pelicula respectivă. Ca bonus Depardieu, care chipurile ghiceşte în sake, băutura cult japoneză, şi are alături 2 fraţi dezaxaţi.

Urmează un Carax (Holy Motors). Sper să nu regret că am putut intra.

(Acest articol a fost transmis de pe o tabletă Vodafone Smart Tab 10, cu sprijinul Vodafone România. Prezenţa la Cannes e sponsorizată generos şi în 2012 de Silva Dark)