Trecerea s-a făcut uşor, cu un documentar-proiecţie specială în Cannes Classics, A Method to the Madness of Jerry Lewis, care atinge, mai mult sau mai puţin temeinic, întreaga carieră a longevivului comic, dar se axează, extrem de inspirat, pe parteneriatul dintre Lewis şi Dean Martin, care a făcut furori în anii '50 şi rămâne şi astăzi un model de succes pentru cei care vor să-şi unească forţele întru celebritate.
Şi pentru că tot am adus vorba de unit forţe şi celebritate, tot la capitolul "trecere uşoară" se poate pune şi The Sapphires, proiecţie specială în afara competiţiei, film de debut care spune povestea ficţionalizată a unui grup soul format din patru aborigene aparţinând Generaţiilor pierdute (copiii cu pielea mai deschisă la culoare erau luaţi de albi din sânul rezervaţiilor pentru a fi crescuţi la oraş, "the white's way") şi care, în plin război, au făcut turneu în Vietnam pentru a le cânta soldaţilor. Plin de muzică bună (Aretha, James Brown, etc.) şi bazat în special pe interpretarea deopotrivă amuzantă şi tuşantă a lui Chris O'Dowd (probabil unicul actor profesionist din echipă, dat fiind că vocile splendide ale fetelor trădează o pregătire mai degrabă muzicală decât actoricească), The Sapphires a fost imediat catalogat drept "the feel good movie of the festival", ceea ce şi este.
Pe de altă parte, tot de aceeaşi descriere ar putea beneficia şi noul Ken Loach, The Angels' Share. Fără a elimina în totalitate latura socială (prima parte arată starea jalnică în care se află tineretul britanic, abrutizat, violent şi veşnic pasibil de închisoare), filmul este în esenţă optimist şi vesel: un grup de patru astfel de tineri cu probleme, ajutaţi de consilierul social - connaisseur amator de single malt - care-i are în grijă pe perioada orelor de serviciu în folosul comunităţii, îşi descoperă pasiunea pentru respectiva licoare (titlul filmului trimite la procentul de 2% de alcool care se evaporă înainte de a fi tras în sticle) şi îşi schimbă destinul. Problema filmului e că sunt mai multe genuri într-unul - după deja menţionatul film social, urmează comedia cu proşti (tinerii sunt departe de a fi o lumină, cu excepţia protagonistului interpretat cu multă naturaleţe de debutantul Paul Brannigan) şi, mai apoi, heist movie-ul (cei patru vor - şi reuşesc - să fure un whisky unicat, în valoare de un milion de euro). Prin urmare, post vizionare, ai aceeaşi senzaţie de la Looking for Eric, făcut pentru că domnul Cantona avea chef să-şi spună maximele pe film - doar că acum, realizatorii au avut chef să petreacă ceva timp la o distilerie şi, nu-i aşa, ce mod mai bun de a face asta decât sub forma unei producţii în locaţie? Bottom line, în ciuda naraţiunii trunchiate, The Angels' Share nu te lasă să te plictiseşti nicio clipă (vizionările de 10 seara echivalează, de obicei, cu dormitul adânc şi generalizat, dar de această dată nimeni n-a închis un ochi). Şi, oricum - orice film care conţine scene montate pe The Proclaimers are la mine în carneţel o bilă albă.
Tot bilă albă (ba chiar două), deşi nu conţine nicio notă The Proclaimers, primeşte şi Le grande soir, un nec plus ultra a belgienilor Benoit Delepine şi Gustave Kervern ce se înscrie cu brio în filmografia lor, pe cât de scurtă pe atât de particulară: aceeaşi aventură în doi ca în Aaltra sau în Louise-Michel (doar că, de data asta, pe ecran sunt doi dintre cei mai savuroşi actori de limbă franceză ai momentului - Benoit Poelvoorde şi Albert Dupontel) şi aceeaşi construcţie stilizată şi suprarealistă ca în Avida (doar că acum filmul e în culori şi ceva mai ancorat în realitatea imediată, marcată de criza financiară) şi acelaşi mesaj cu puternică încărcătură socială din Mammuth (doar că în noul opus, protagoniştii nici nu apucă pensia pentru a se lupta cu sistemul - unul pentru că n-a lucrat o zi în viaţa lui şi deci de unde pensie, iar celălalt pentru că e dat afară din slujbă pe fundalul unei depresii din dragoste combinată cu lipsă de eficienţă în câmpul muncii). De asemenea, filmul readuce în discuţie scopul pentru care a apărut muzica punk (portavoce pentru lipsa de echitate socială) - iar piesele trupei Wampas, legendă vie a underground-ului francez, se potrivesc mănuşă cu scenele onirice în care toată furia mocnită a protagoniştilor iese la suprafaţă într-un mod extrem de pacifist, adică sub formă de stage-diving. Seara, post vizionare, am mers şi la petrecerea dată în cinstea filmului, petrecere care se califică, fără discuţie, între cele mai reuşite trei din toţi anii mei festivalieri. În fond, nu ai la fiecare ediţie parte de un concert live cu aceeaşi The Wampas, care să transforme în punkeri de ocazie un public format din tot soiul de doamne îmbrăcate cu paiete şi domni la papion şi care să-i aibă pe post de animatori pe regizori, pe actori şi, pe recent oscarizatul Jean Dujardin, care a ţopăit ca apucatul vreme de o oră, devenind protagonistul a o sumedenie de clipuri ce, foarte probabil, fac deja furori pe youtube.