La doi ani după debutul său în lungmetrajul de ficţiune cu Schastye moe / My Joy, de asemenea selecţionat în competiţia canneză, Loznitsa revine pe Croazetă cu un nou studiu despre oameni oarecare puşi să se descurce / supravieţuiască în circumstanţe extraordinare. V tumane / In the Fog spune o poveste din timpul Ocupaţiei (Vlad Ivanov, care joacă un rol episodic, dar crucial, îmi spune că regizorul are în minte o trilogie) - doi membri ai mişcării de rezistenţă trebuie să-l asasineze pe Sushenya, un om suspectat de trădare (suspiciune deloc gratuită, dat fiind că din patru indivizi acuzaţi de către nazişti de sabotaj, doar el a scăpat de spânzurătoare). Situaţia se complică şi acuzatul, care are în teorie ocazia să fugă şi să scape de condamnare, decide să rămână cu cei doi "călăi" pentru a-i ajuta să se întoarcă la batalionul de care aparţin şi pentru a putea, astfel, să-şi dovedească nevinovăţia. Vladimir Svirski îl joacă pe Sushenya cu o abnegaţie ce aminteşte de Hristos - ochii săi sunt tot timpul trişti, umerii îi sunt aduşi de spate din pricina poverii morale pe care o târâie după el iar vorbele, puţine de altfel, le rosteşte aproape şoptit, fără grabă (deşi fiecare cuvânt ar putea fi şi ultimul), de cele mai multe ori cu scopul de a da un pic de logică unei situaţii pe cât de aberante, pe atât de fără ieşire. Format din planuri secvenţă (72 la un film de 2 ore şi 7 minute) ce combină naraţiunea la prezent cu flashback-uri pline de semnificaţii, cu încadraturi ce alternează între foarte strâns (planurile detaliu cu umeri sau cefe abundă) şi foarte larg (imensitatea spaţiului înghite de multe ori personajele) de un Oleg Mutu în formă excelentă, In the Fog este genul de film care ar cam trebui premiat. Juriul FIPRESCI a acţionat în consecinţă.
La fel de premiat - dar din motive diametral opuse - ar trebui să fie şi noua demenţă a lui Leos Carax, Holy Motors, film imposibil de povestit în cuvinte. Singurul lucru de care sunt sigură este că e vorba de un soi de actor care, de-a lungul fiecărei zile, interpretează o serie de personaje ce variază de la banal la incredibil, întru deliciul unui public nevăzut - dar am senzaţia că această descriere abia de zgârie suprafaţa... Avatarurile cărora le dă viaţă Denis Lavant, actorul fetiş al lui Carax, sunt pe cât de variate (un om de afaceri ameninţat cu moartea, o cerşetoare, un actor de motion capture, Mr. Merde - reluare din tripticul Tokyo!, un asasin, o victimă, un tată iubitor, un fost îndrăgostit, etc.), pe atât de criptice, fiecare nouă întrupare ducând suprarealismul întregului şi mai departe. Beneficiind de prezenţa episodică a unor staruri (Eva Mendes - figură maternă statuescă şi Kylie Minogue - o Jean Seberg sfâşietoare) dar şi de actori care scot în evidenţă apartenenţa cinefilă a lui Carax (partenera lui Lavant este Edith Scob, "împrumutată" din Les yeux sans visage al lui George Franju), Holy Motors îţi trage, cu fiecare nouă scenetă, preşul de sub picioare, alternează într-un mod nebun comedia cu melodrama şi satira cu tragedia, pentru a se încheia, apoteotic, cu un triplu final care, for once, nu numai că nu oboseşte, ci reprezintă o concluzie "firească".
Cosmopolis, salutat drept întoarcerea lui David Cronenberg la prima fază a carierei sale, este frate bun cu Holy Motors în ceea ce priveşte mesajul (sfârşitul lumii va fi provocat de capitalism şi de voyeurismul omenirii) şi structura episodică, dar asemănările se opresc aici. Unde filmul lui Carax emană viaţă şi originalitate prin toţi porii, Cronenberg nu reuşeşte decât o ecranizare monotonă şi pe alocuri enervantă a romanului omonim al lui Don DeLillo, considerat vizionar, pentru că a fost scris înainte de criză. Vorbărie interminabilă cu iz financiaro-tehnologic din care nu pricepi foarte multe ("gibberish" e cuvântul care-l descrie cel mai bine), Cosmopolis are şi ghinionul de a sta pe umerii extremi de fragili ai unui actor uni-dimensional, numitul Robert Pattinson. E drept, în jurul său gravitează nume mari ale cinema-ului mondial (Juliette Binoche, Samantha Morton, Paul Giamatti), dar situaţia nu se schimbă prea mult, toţi alături-menţionaţii fiind reduşi la statutul de talking heads. Cu excepţia unei scene antologice, în care protagonistul şi (cred) analista sa financiară flirtează şi au orgasm în timpul unui control la prostată, Cosmopolis nu aduce nimic nou şi, în ciuda unui buget impresionant de 20 de milioane de dolari, din care mult au fost investit în scenografie, pare un film extrem de sărac.