Silvana Mihai a fost "Momo", copila care a redat omenirii timpul. Ne-a uimit cu inocenţa ei, cu acurateţea cu care şi-a jucat rolul, ne-a atras în poveste şi ne-a făcut să visăm cu ea. Am urmărit-o după spectacol şi mi-am dat seama că nu e doar o viitoare actriţă foarte bună, ci şi un om bun, modest şi timid. Apoi am întâlnit-o după reprezentaţia de la FITS 2012, am stat de vorbă cu ea şi m-am bucurat să întâlnesc un om atât de tânăr care ştie foarte bine ce vrea de la viaţă, chiar dacă, uneori, dă senzaţia de nesiguranţă. Acum, la ediţia a 7-a de Ideo Ideis, ne-am aşezat, în sfârşit, să povestim despre ceea ce e important în viaţa ei: "Atelierul de Teatru", admiterea la facultate, vise, speranţe, trecut şi viitor.
Trupa de teatru din care face parte deja de patru ani (e ultimul festival la care participă ca actriţă în această trupă) e a doua familie a ei şi asta se vede şi se simte în felul în care vorbeşte despre ei. Nu-i place să dea interviuri pentru că simte că nu are nimic de spus despre ea, e "prea tânără, prea necoaptă, prea lipsită de experienţă" ca să îşi dea cu părerea despre ce înseamnă teatrul sau viaţa de actor (fie el şi tânăr). "Îmi place să vorbesc cu tine pentru că ţie pot să îţi spun despre Atelierul de Teatru. Mă simt datoare să vorbesc despre ei, acolo m-am format şi am realizat că vreau să merg mai departe la actorie."
Vine la Ideo Ideis din primul an de Atelier de Teatru. "Cel mai mult îmi place că Ideo Ideis se ţine vara şi putem să ne pregătim la teatru, acasă la Botoşani, fără să încurcăm pe nimeni: actorii sunt în vacanţă, suntem numai noi şi portarul în toată instituţia. Nu ne încurcă nici la şcoală, nu e nevoie să ne învoim de la ore sau să facem mari eforturi să repetăm după-amiază, după şcoală. Noi avem un ritual înainte de Ideo: repetăm cam o lună înainte şi facem workshop-uri asemănătoare cu cele pe care le găsim aici şi încercăm să intrăm într-o rutină pe care s-o putem respecta şi în săptămâna în care venim la Alexandria."
Ideo Ideis i se pare ceva special, iar printre elevii de liceu pasionaţi de teatru, acest festival se transformă, încet, într-un mit. "Auzisem despre Ideo Ideis înainte să intru în Atelierul de Teatru, de când eram în şcoala generală şi circulau tot felul de poveşti despre festival. Din primul an în care am venit aici, m-am simţit în siguranţă, ăsta e sentimentul, iar asta se păstrează şi acum." Îşi frânge mâinile şi scotoceşte printre amintirile atât de multe la o vârstă atât de fragedă, amintiri care au legătură cu lumea teatrului, pe care a avut norocul s-o întâlnească atunci când era mai important, când îşi căuta drumul în viaţă.
"La Ideo e o atmosferă informală, nimic nu se face după şablon. De câte ori mergeam la festivalurile din Bucureşti, ne întâlneam cu cei de la liceele de acolo, însă ei erau acasă, abia schimbam câteva cuvinte, nu interacţionam aproape deloc. Aici eşti pus într-un incubator, toată lumea munceşte cu toată lumea, toţi avem acelaşi regim, nimeni nu e favorizat în vreun fel şi asta ne uneşte şi ne face să uităm de competiţie şi să ne concentrăm pe ceea ce suntem noi."
O rog să îmi povestească despre a doua ei familie, Atelierul de Teatru. Are un zâmbet special şi o privire caldă atunci când vorbeşte despre ceea ce se întâmplă înăuntrul trupei. "Când am intrat în trupă, o făcusem în joacă, din curiozitate. Treptat, festival după festival, rol după rol, mi-am dat seama că rezonez cu lumea teatrului, dar nu în sensul în care luam raţional decizia de a mă pregăti să merg mai departe la actorie. Urăsc să spun că vreau să fiu actriţă, e ca o dorinţă care n-ar putea fi îndeplinită, însă doar anul trecut, după ce am primit premiul pentru cea mai bună actriţă din festival, am conştientizat că vreau să fac asta mai departe. E ca şi când Momo m-a forţat să mă decid."
E ultima ei prezenţă la un festival alături de trupă şi regretul i se simte în cuvinte. Are lacrimi în ochi şi bărbia îi tremură uşor. "E un privilegiu că pot să joc şi anul ăsta, am aflat în ultimul moment că voi avea un rol mic în spectacolul din competiţie. Nu mă simt altfel pentru că anul trecut am avut rolul principal şi acum am doar trei intrări în tot spectacolul. La noi e un circuit continuu, dacă anul ăsta ai rolul principal, la anul poţi să joci foarte puţin sau chiar deloc. Toată lumea are dreptul de a-şi arăta talentul, de aceea lucrurile funcţionează foarte bine." Trupa, faţa de anul trecut, are mai bine de jumătate oameni noi, tineri, boboci de clasa a IX-a şi o întreb cum reuşeşte ea, ca "senior" al trupei, să îi facă pe cei mici să se integreze, să devină parte dintr-o familie deja formată. "Simt că e responsabilitatea mea să-i ajut pe nou-veniţii în trupă. Când ajungi la final şi trebuie să te desparţi de cei alături de care ai trăit nişte ani, îţi dai seama că trebuie să predai spiritul, că acesta trebuie să meargă mai departe şi să trăiască prin cei care vin din urmă. Cei noi nu au înţeles ce înseamnă, cu adevărat, Atelierul de Teatru decât la primul festival la care am fost împreună, doar atunci au conştientizat cât e de important să fim o echipă şi să muncim împreună. Cred că asta e ceea ce ne motivează pe toţi, participarea la festivaluri, acolo putem să arătăm că funcţionăm ca o echipă."
Cum reuşesc să se comporte ca o familie? Ce îi uneşte? Silvana are o maturitate emoţională pe care cu greu o întâlneşti la 19 ani, cât are ea. Aceeaşi maturitate se găseşte la toţi membrii trupei, la toţi copiii care par atât de stabili în sentimentele pentru Atelierul de Teatru. "Când intri în trupă, în clasa a IX-a, inevitabil încep problemele: părinţii încep să devină suspicioşi şi încearcă să-ţi interzică să mai faci teatru; unii profesori nu înţeleg activitatea de acolo şi refuză să acorde învoiri atunci când se mai merge la câte un festival; colegii te privesc ca pe un ciudat. Asta ne uneşte, faptul că începem să avem aceleaşi probleme, pe care ni le povestim şi ni le rezolvăm în interior. Acolo putem să ne strigăm frustrările fără să supărăm pe cineva, întotdeauna ne vom înţelege unii pe ceilalţi. Dintre cei care au fost în trupă, de-a lungul anilor, sunt foarte puţini cei care au dat la actorie, dar ei vor rămâne întotdeauna alături de Atelier, vin la preselecţii, sunt aproape de tot ce se întâmplă acolo. Liantul nostru e Lenuş (Moraru, coordonatoarea lor - n.r.), ea şi Gelu (Rîşca, scenograful trupei şi soţul lui Lenuş - n.r.) ne primesc în viaţa lor şi ne sprijină atunci când avem nevoie."
"Atelierul de Teatru e dintotdeauna, aşa am senzaţia, că lumea începe şi se va termina cu el. Lenuş e o eroină, se luptă atât de mult să ne fie bine, să fim liniştiţi şi împăcaţi, ne ascultă, face tot ce îi stă în puteri ca această trupă să funcţioneze bine şi să dea rezultate excepţionale. Faptul că noi, ca trupă, impunem deja nişte standarde în teatrul tânăr, e doar meritul ei şi al lui Gelu."
Anul 2011 a fost unul decisiv pentru Silvana. "Părinţii mei au venit să vadă spectacolul, fără să-mi spună. Mi-au făcut o surpriză foarte plăcută pentru că ştiam că ei nu vor să aleg actoria, ar fi vrut să fiu medic sau avocat. După spectacol, am înţeles că, dacă vreau să fac ceva în viaţă, trebuie să am curaj şi să nu las pe nimeni şi nimic să mă împiedice. După festival, într-o seară, mă uitam la TV cu părinţii mei, era un material despre festival. Marius Manole, unul din membrii juriului, a fost întrebat dacă a avut parte de vreo surpriză în festival şi el a zis că da, eu am fost surpriza, şi că părinţii mei ar trebui să mă lase să fac actorie şi să nu se mai opună. Am fost surprinsă şi emoţionată, însă părinţii au realizat atunci că nu trebuie să mă oprească, chiar dacă nu s-au simţit foarte confortabil când au auzit cuvintele lui Marius Manole, adresate lor."
Sunt, oare, premiile atât de importante pentru Silvana şi Atelierul de Teatru? "Noi mergem la festivaluri fără aşteptări, nu funcţionează motivarea cu premiile, noi suntem obişnuiţi cu ele. Vrem să ne facem treaba cât mai bine, luăm în serios fiecare spectacol pe care îl montăm. Eu mereu uit că este o competiţie, mai ales când mă aflu la Alexandria. Mă implic prea mult în realizarea spectacolului şi mă preocup mai puţin de recunoaşterea muncii noastre printr-un premiu. De exemplu, am fost acum ceva timp la un festival în care am jucat un spectacol în limba engleză. Eram atât de implicaţi, atât de prinşi de poveste, încât nu ne-am gândit nicio clipă că am putea chiar să fim penibili şi să nu ne iasă nimic. Când a venit feedback-ul de la juriu, eram şocaţi, nu înţelegeam nimic, nu ne-am dat seama că a ieşit atât de bine."
Silvana şi-a luat bacalaureatul cu media 9,75 şi acum se pregăteşte să dea examen la UNATC, în septembrie 2012. E puţin speriată de examen, la fel cum a fost speriată de bacalaureat. Simt că e atât de ambiţioasă încât va da la acest examen tot ce are ea mai bun, dar se vede că vara asta e foarte grea (şi decisivă), că presiunea e mare şi că nu vrea să dezamăgească pe nimeni. Şi, mai ales, nu vrea să se dezamăgească pe ea. "Am învăţat tot ce ştiu acum din Atelierul de Teatru. La un moment dat, nici nu ştiam dacă dau la actorie pentru că îmi place teatrul sau îmi place Atelierul, atmosfera de acolo, lucrurile pe care le-am trăit alături de ei. Îmi displace să repet pentru admitere pentru că trebuie s-o fac singură. Ei repetă într-o sală, eu în alta, ei sunt împreună, eu sunt singură. Admiterea mi se pare dureroasă, mă lasă singură, cu bocceluţa în spate, să plec în viaţă. Prioritatea mea e acum să termin cu examenul, după care nu ştiu ce o să fac. Există viaţă după admitere?"
Am lăsat-o pe Silvana în compania unei jurnaliste care voia să facă un interviu cu ea. Aştepta timidă, tăcută, uşor speriată de perspectiva unui interviu filmat. Atunci, în acel moment, am revăzut-o pe Momo, acea Momo care nu înţelegea de ce oamenii nu fac lucruri de suflet cu timpul lor, de ce nu-şi au grijă de copilărie, de ce uită să fie copii. O fetiţă pe cale de a deveni femeie, un copil care se pregăteşte să intre în viaţă, cu teamă, dar cu mare determinare.
(foto: Adi Bulboacă)