Ziua I: Spectacolele - Festivalul Școlilor de Teatru - ACTUL I, SCENA 1, 2012

Ziua I - Duminică, 24 iunie 2012
 
ora 15:00 - Universitatea Hyperion, București - Nunta dupa A.P. Cehov

Primul spectacol din festival a stat sub semnul lui Cehov, un dramaturg canonic, popular în mediul universitar datorită personajelor complexe, care pot să constituie roluri ofertante pentru studenții la actorie. Mai mult, amestecul de dramatism și comedie din textele sale permite regizorilor să opteze între o interpretare serioasă și una comică. Montarea studenților din anul al III-lea de la Facultatea de Arte din cadrul Universității Hyperion a decis categoric pentru un Cehov vesel.

Spectacolul Nunta este imaginea unei lumi degradate, parvenite, haotice din care personajele nu au șansă de scăpare. Acestea sunt schițe îngroșate ale lumii (bune și nu numai): mama - dornică de îmbogățire, tatăl - bețiv lipsit de direcție, femeia fatală, ginerele interesat numai de avere, țiganii - hoți. Lipsa de orice rușine, ocupație și reper moral sunt ilustrate prin interpretarea colorată a actorilor, iar gesturile, mecanismele de limbaj, modurile de construcție a relațiilor sunt toate clișee relevă manierismul lumii prezentate. Deriva în care a intrat această societate este reflectată în mișcarea scenică haotică, în decorul eterogen și în costumele țipătoare. Publicul, așezat convențional în sală, devine părtaș la nunta grotescă, martorul discret al încercărilor evidente și nereușite a personajelor de a părea ceea ce nu sunt. Montarea mizează pe efectul comic al acestor încercări, dar nu trebuie să uităm că aparența nu este amuzantă în lipsa esenței.
 
ora 17:00 - Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale", București - Chip de foc de Marius von Mayenburg

După un Cehov exuberant, a urmat, ca un duș rece spectacolul Catincăi Drăgănescu, care a obținut cinci premii în cadrul Galei Absolvenților UNATC 2012 - secțiunea Master, printre care Cel mai bun spectacol și Cea mai bună regie.

Chip de foc este povestea creării unei identități și a distrugerii acesteia în același mod: prin flăcări, prin lipsa regulilor, prin haos. Montarea dezvăluie potențialul de furie din oameni și consecințele dezintegrării familiei. Spectacolul e frust, extrem de violent și în același timp subtil, uneori chiar delicat. Personajele fac parte din lumi diferite care în mod aparent nu se contrazic, dar a căror ciocnire declanșează (auto)distrugerile. Părinții sunt caricaturali, desprinși din desene animate, din filme stop-motion, dansurile lor mecanice sunt lipsite de substanță, sunt cei care au încetat să gândească. Copiii lor sunt vii, cu răni care supurează, cu mintea trează și incredibil de liberi. Jocurile lor repetitive trec din registrul meditativ, aproape liric în sarcasm, în cinismul lipsit de inimă, iar libertatea este ceea ce până la urmă îi determină să se autoclaustreze.

Se remarcă faptul că personajele și relațiile evoluează atât la nivel interpretativ, cât și la nivel vizual. Jocul nuanțat al actorilor este dublat de schimbarea costumelor, de felul în care interacționează cu obiectele, de felul cum își poartă părul. Nu poate fi ignorat decorul care complimentează concepția regizorală, conceput de Ioana Pashca. Modulare și mobile, elementele de decor sunt surprinzătoare și spectaculoase, deși în aparență sunt minimaliste, reci, lipsite de personalitate.

Surprizele nu există numai la nivelul decorului. Regizoarea exploatează fiecare oportunitate și creează numeroase contrapuncte comice, care echilibrează povestea foarte dură. Cu toate acestea, spectacolul nu își cruță spectatorii, venind aproape de ei și privindu-i în ochi. Dacă luăm aplauzele drept criteriu, a părut că participanții la festival au apreciat privirea fixă și violentă.
 
ora 20:00 - Arlechino moare? - Teatrul Bulandra (Eveniment special - teatru profesionist)
 
Noua sală a Teatrului Bulandra, un Laborator, așa cum s-a găsit ea aseară, anunțată de iarba artificială de pe coridoarele teatrului, nu părea deloc o anticameră a morții. Dar în spectacolul-atelier condus de Antoaneta Cojocaru, ea este una. Moartea a stat așezată lângă mine, așteptând cuminte. Nu m-am plâns, pentru că în spectacol Moartea este o soprană diafană (Raluca Oprea), a lumii mireasă, cu un zâmbet fix și cu privirea în gol.
 
Și dacă Moartea nu e înfricoșătoare, nici bătrânul Arlechino nu este un decrepit plin de mucozități cum sunt clovnii lui Vișniec, ci un personaj agil, care iubește viața liberă și pentru care timpul este un joc. Pierrot este legat de universul obișnuințelor, ca o adevărată mască, dar îl iubește pe Arlechino atât încât coboară parcă din cer în spațiul în care își dă duhul prietenul său, spațiu care se află în afara lumii sau sub ea, în afara regulilor. Îl iubește pasional, până la ură. E imposibil să păstrez suspansul: Arlechino moare după un tur de forță acrobatic, după hohote de râs și de plâns, după ce demonstrează aversitate și dragoste, după ce ne învață cum să trăim. Dar Pierrot reușește să fure privirile spectatorului prin interpretarea plină de candoare a Antoanetei Cojocaru, care joacă admirabil fragilitatea, frica, remușcarea, aerul lunatec.
 
Spectacolul Arlechino moare? este o propunere foarte interesantă, care se adresează unui public deschis și sensibil. Are momente care amuză și momente care emoționează profund. Chiar dacă nu reușește să evite cu totul platitudinile, am uitat toate momentele mai puțin reușite ascultând aria lui Handel, Lascia Ch\'io Pianga, pe care o cântă la finalul piesei Moartea.