În continuarea introducerii lui Cătălin Ştefănescu, CTP a arătat studenţilor trei secvenţe din filmul Mefisto al lui István Szabó: în prima secvenţă, personajul principal, Hoefgen, un actor jucat de Klaus Maria Brandauer este umilit de un general nazist căruia îi cere să-i elibereze un coleg de scenă din arest, în cea de-a două Hoefgen prezintă în faţa unor potenţiali producători o viziune nazistă asupra lui Hamlet, iar în ultima secvenţă apare, în sfârşit, nodul problemei şi întrebarea personajului pe care CTP a adresat-o şi studenţilor: "Ce vor de la mine? Sunt doar un actor." Pornind de la premisa că nu se află acolo pentru a oferi răspunsuri, ci dimpotrivă, pentru a pune întrebări, CTP s-a aflat într-un continuu dialog cu sala şi parcă, mai mult decât în alte dăţi, timiditatea a fost lăsată deoparte de participanţi.
Pe marginea unor subiecte precum moralitatea în artă şi morala artistului, influenţa culturii şi a educaţiei asupra calităţii jocului actoricesc sau responsabilitatea socială a artistului-actor, sala a avansat mai multe ipoteze şi premise de lucru, iar dezbaterea nu a ocolit nepotriviri de opinie între participanţi. Dacă, spre exemplu, unii au susţinut autonomia esteticului şi ideea că arta e morală doar în măsura în care are valoare din punct de vedere estetic, alţii au fost de părere că, în anumite contexte, conţinutul unei opere de artă a penetrat dincolo de mediul artistic, fiind folosit în scopuri propagandistice. De asemenea, CTP susţine şi că diferenţa între filmul de artă şi filmul propagandistic (care poate fi în acelaşi timp valoros din punct de vedere estetic) constă în faptul că cel de-al doilea urmăreşte să răspândească o atitudine socială printre spectatori, o atitudine care să fie adoptată de fiecare individ şi aplicată în viaţa de zi cu zi şi că, în contextul filmelor de propagandă, suntem îndreptăţiţi să vorbim nu doar despre funcţia estetică, ci şi despre moralitatea mesajului care ajunge la spectator, în timp ce filmul de artă urmăreşte doar să creeze o stare în spectator, neurmată de o acţiune propriu-zisă.
CTP a identificat două tipuri de actori (între care se află, desigur, o multitudine de alte tipuri intermediare): pe de-o parte, actorul de cap, cel care calculează efectele pe care le produce în spectator până şi cea mai mică schimbare de ton, dar care nu se umple cu emoţia pe care el o transmite spectatorilor, pe de altă parte, actorul de viscere, cel a cărui expresie exterioară este consecinţa unei emoţii puternice.
La finalul întâlnirii, in aplauzele asistenţei, CTP i-a rugat pe participanţi să nu aleagă calea compromisului artistic, să nu se pună în slujba niciunui mesaj politic şi să nu accepte să joace un rol prost scris de dragul avantajelor financiare.
(foto: Adi Bulboacă)