ora 15:00 Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, Chişinău - Nu striga la mine! - scenariu original
În programul festivalului, dominat de spectacole care plasează în primul plan actorul, spectacolul de mişcare al trupei de la Chişinău a adus energie şi prospeţime. Un pas-de-deux emoţionant care are în spate poveşti adevărate.
Spectacolul regizat de Ianos Pătraşcu prezintă doi copii marcaţi de violenţa din familiile lor, neglijaţi, singuri, pe care îi unesc problemele, care cresc, se îndrăgostesc şi încearcă să îşi construiască viaţa după alte principii. Pe măsură ce personajele evoluează în vârstă, mişcările celor doi actori devin din ce în ce mai mature. Interpreţii reuşesc să treacă de la candoarea şi frica unor copii, la furia şi dorinţa de a controla a adulţilor, păstrându-şi pe tot parcursul reprezentaţiei (solicitante din punct de vedere fizic) dedicarea şi expresivitatea. S-a remarcat momentul adolescenţei, când cele două personaje se îndrăgostesc: puterea şi frumuseţea nebună a tinereţii actorilor contaminând publicul. Suntem până la urmă o combinaţie dintre mediul în care ne dezvoltăm şi propriile noastre alegeri. Probabilitatea de a repeta greşelile părinţilor noştri este înfricoşător de mare. Dar viziunea spectacolului Nu striga la mine! este una optimistă: sprijinindu-se unul pe celălalt reuşesc să se ridice deasupra tentaţiei de a relua viaţa pe care o cunoşteau, să zboare unul pe spatele celuilalt contra interţiei. În final au rămas zâmbetele, aplauzele şi multe multe baloane colorate.
ora 17:00 Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Teatru şi Televiziune, Cluj - Aşteptându-l pe Godot de Samuel Beckett
Aşteptându-l pe Godot, spectacolul de licenţă al lui Andrei Măjeri, este mai puţin optimist. Mult mai puţin. Nu interesează istoria personală a personajelor, ci doar lumea marginală care pare că s-a strâns în jurul lui Vladimir şi Estragon, până când a rămas doar copacul, staţia de autobuz şi ceva de aşteptat.
Mesajul, încă de la început, este clar: noi toţi îl aşteptăm pe Godot, noi suntem cei care cer, care speră încontinuu să primească. Provocarea acestei montări este însuşi textul, regizorul fiind nevoit să rezolve într-un mod original toate problemele pe care o piesă iconică pentru teatrul absurdului le pune. În scenografie putem recunoaşte, stilizat, mediul de viaţă al muncitorilor, cu stâlpul de care sunt agăţate zeci şi zeci de cabluri şi cu staţia care, în mod normal, sprijină în fiecare seară navetişti - oameni obosiţi, urât mirositori, nemulţumiţi aşteaptă. Acum e pustie. Personajele, îmbrăcate în salopete de muncitori, sunt fragile şi speriate. Gogo şi Didi sunt prinşi in acest limbo, în acest spaţiu de trecere. Se urmăreşte evoluţia relaţiei dintre cele două personaje principală, pe măsură ce timpul trece din ce în ce mai repede şi tensiunea aşteptării creşte. Spre final, datorită interpretării şi a opţiunilor regizorale, această tensiune devine insuportabilă. Şi Godot încă n-a venit.
(foto: Adi Bulboacă)