Gărâna Jazz e o stare de spirit, un festival al cărui loc de desfăşurare are exact libertatea pe care încearcă s-o transmită jazz-ul, în natură, indiferent de ploi, grade puţine sau scaune care sunt înlocuite de buşteni aşezaţi cuminţi în faţa scenei. La Gărâna eşti liber să asculţi şi să simţi muzica aşa cum îţi place, întins pe spate cu ochii la stele sau vrăjit de mâinile vreunui chitarist care îşi execută cu măiestrie solo-ul.
Iordache şi ai lui prieteni au deschis festivalul în prezenţa a aproximativ 1.500 de oameni, o cifră impresionantă pentru debutul unui festival la care cei mai mulţi participanţi ajung, de obicei, abia în week-end. Am fost uimită de energia lui Mihai Iordache, un saxofonist care a debutat în '86 la Festivalul de Jazz de la Sibiu şi peste care anii au trecut doar ca să-i dea mai multa experienţă şi să-i desăvârşească iubirea pentru saxofon. Am avut parte de jazz clasic, jazz cu influenţe orientale, funky-jazz şi un solo de pian interpretat maiestuos de Tony Kuhn, pianist timişorean despre care Iordache spunea cu emoţie în glas: "Când eram în liceu îl ascultam pe Tony cântând. Acum am ajuns să cânt cu el şi este o onoare imensă."
Pianul a fost la putere aseară, prin degetele magice ale lui Slawek Jaskulke, care ne-a făcut pe mulţi să închidem ochii în timpul prestaţiei lui. Deşi foarte tânăr, e unul dintre cele mai mari talente ale jazz-ului polonez din toate timpurile, susţinând concerte pe unele dintre cele mai mari scene ale lumii: Carnegie Hall din New York, Symphony Hall din Chicago sau Filarmonica din Munchen. Polonezul ne-a purtat spre un jazz curat şi limpede, nervos pe alocuri, dar extrem de pasional, reuşind să însufleţească atmosfera şi să-i facă pe toţi cei prezenţi să îl cheme zgomotos la bis. Slawek a revenit pe scenă cu mare bucurie şi a împărtăşit cu noi o frântură din viaţa personală, mărturisind că piesa pe care urma să o cânte e scrisă pentru copilul lui, care va veni pe lume peste două luni. Am simţit fiecare clapă direct în suflet.
Capul de afiş al serii a fost, fără îndoială, John Scofield. American, chitarist de rock şi jazz, compozitor, Scofield are în spate ani mulţi de colaborări muzicale cu greii jazz-ului mondial: Miles Davis, Dave Liebman, Joe Henderson, Charles Mingus, Joey Defrancesco, Herbie Hancock, Pat Metheny, Bill Frisell sau Pat Martino. Avangardist şi promotor al jazz fusion-ului, chitaristul american ne-a încântat auzul cu o colecţie de piese care au mers mult în direcţia rock-ului pe care îl iubeşte atât de mult. Publicul i-a iubit notele şi a gustat cu multă plăcere mix-ul de muzică ce i-a fost oferit cu generozitate, chiar şi atunci când generatoarele de curent electric n-au mai făcut faţă instrumentelor de pe scenă. Cu electricitatea căzută, Scofield şi a lui Hollowbody Band au continuat să cânte, "la rece", provocând un şir lung de aplauze care au culminat cu un bis exploziv.
Pentru mine aici s-a terminat prima seară, odată cu ultimele acorduri ale lui Scofield. Noaptea de Gărâna e mai friguroasă decât alte nopţi de vară din alte părţi ale ţării, însă Adrian Gaşpar Trio s-a auzit până la orele târzii ale nopţii, trecându-ne pe noi, dezertorii, într-un somn lin, mângâiat de jazz fin.
Seara a doua de Gărâna Jazz Fest se anunţă a fi şi mai interesantă decât prima, fie şi numai prin prezenţa celor de la Portico Quartet, care se află la a doua lor prezenţă în România, prima oară fiind prezenţi la prima ediţie Alba Jazz, în luna mai 2012. Elementul interesant al instrumentelor lor este hang-ul, un instrument de percuţie inventat în Elveţia, în 2001 şi care, de obicei, este lovit cu degetele şi cu palmele. Cei de la Portico Quartet îl folosesc ca pe o tobă veritabilă, cu beţe, iar eu sunt nerăbdătoare să văd live aportul acestui instrument la muzica excelentă pe care o cânta cei patru.
