Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul Internaţional de Jazz Gărâna, 2012

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un final de basm, ultima seară - Gărâna Jazz, 2012


iulie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Duminică, 15 iulie 2012, ultima seară de Gărâna Jazz. Ne-am speriat de nişte nori care ne-au răpăit visele de după-amiază şi ne-am pregătit să mergem spre scena înarmaţi cu pelerinele de ploaie care până atunci stătuseră degeaba în bagaj, cu umbrele, bucăţi de izopren şi alte cele necesare îndurării unei ploi ce părea că urmează să cadă ameninţător peste cei foarte mulţi care au rămas până la finalul festivalului. N-a fost să fie ploaie, dar a fost muzică bună, conceptuală, nouă şi veche în acelaşi timp, jazz de toate soiurile, fin ca vinul vechi lăsat să respire.

Eugen Gondi Trio a deschis ultima seară de concerte, cu Gondi la tobe, Cătălin Milea la saxofon şi Bambam Rodrigues la contrabas. Deşi nu pe gustul meu (Eugen Gondi e un mare tobar, a cântat cu nume mari româneşti şi străine, e apreciat în toată lumea, însă pe mine nu reuşeşte să mă "mişte"), saxofonul lui Cătălin Milea a animat publicul care părea încă sub efectul serii precedente, cu mari aşteptări, de acum, de pe scena din ranch-ul muzical Gărâna.


Bugge Wesseltoft a fost minunea noastră, a serii de duminică. Înconjurat de prieteni, printre care îi amintesc doar pe fantasticul trompetist Erik Truffaz şi pe Joaquin Clausell, percuţie si ritmuri nebune pe sintetizator, pianistul a reuşit să-i ridice pe toţi cei prezenţi şi să facă ceea ce doar în 2011 am mai văzut, la recitalul lui Avishai Cohen: să strângă dansatori în faţa scenei, extaziaţi de muzica plină de ritm ce ne pătrundea direct in inimă.


Am avut parte de un concert cu puţin jazz clasic, dar cu o nebunie de electro acid jazz, iar compoziţia numărul 4 (pentru că nu avea nume, era parte dintr-un playlist care începea la 1 şi se termina la 6) a avut, pe lângă toate cele de mai sus, şi nişte influenţe orientale, amprenta lui Ilhain Ershain, care e şi primul artist din Turcia care a urcat vreodată pe scena festivalului de la Gărâna. A fost o combinaţie perfectă între jazz şi muzică electronică, un concert care i-a fericit pe iubitorii de jazz şi i-ar fi mulţumit în totalitate şi pe cei care apreciază muzica electronică. A fost un bis deosebit, recunosc, iar cei şapte artişti au fost chemaţi şi la un al doilea bis, publicul părea extrem de hotărât să nu-i lase să plece, însă intervenţia lui Bugge a fost lămuritoare: "Ne-ar face o mare plăcere să vă cântăm până dimineaţă, sunteţi un public minunat, însă mai trebuie să ascultăm împreună încă două trupe. Sunt artişti mari, de valoare, abia aşteptăm să vedem ce ne-au pregătit."

După o probă de sunet ce a durat mai bine de jumătate de oră, Carlos Bica şi Azul au intrat în scenă, un trio atipic de jazz, chiar şi numai ca urmare a sound-ului chitării electronice (specifice, mai degrabă, rock-ului) şi a excesului de zel de la tobe ("bătute" cu furie de Jim Black, un alt nume parcă predestinat unui metal de forţă). Mi-a plăcut la nebunie, mai ales când am văzut că bateristul a rupt primul set de beţe cam la jumătatea primei compoziţii, înlocuindu-le nonşalant, în ritmurile de chitară ale lui Frank Mobus.


Carlos Bica e un delicat, aşa îmi place să-i zic, de aceea acest concert a fost special: a combinat suavitatea contrabasului lui Bica şi nervozitatea chitării lui Mobus, cu ritmurile pline de latinitate ale tobei lui Black. Deşi au fost doar trei instrumentişti, scena a părut umplută de câteva alte instrumente, totul a sunat perfect, clar şi pasional, aşa cum îi stă bine unui grup de jazz portughez.

Acest al treilea concert s-a încheiat târziu în noapte, iar pleoapele mele obosite şi-au cerut drepturile şi m-au trimis să visez despre jazz. Am ratat, astfel, concertul lui Marc Ribot y Los Cubanos Postizos, un alt jazz portughez şi plin de pasiune. Compoziţiile lor, însă, m-au însoţit până la pensiune şi m-au vegheat până la somnul binecuvântat.


Gărâna Jazz 2012 a însemnat, pentru mine, a patra ediţie la care am fost prezentă şi prima la care am stat de la început până la sfârşit. A fost o minune, iar cele câteva lipsuri de pe parte organizatorică nu au diminuat experienţa fantastică de care am avut parte. Aşa cum tot zic de o vreme încoace, experienţa Gărâna Jazz e una de care ar trebui să aibă parte, măcar o dată în viaţă, orice iubitor de muzică, chiar dacă nu e un consumator fidel de jazz. Spectacolul de pe scenă, decorul fantastic al muntelui, pâinea caldă şi mâncarea adevărată, de ţară, sunt cele mai bune motive pentru o excursie la mijloc de iulie, in orice an.



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Jazz Gărâna, 2012


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Oltea Zambori


Alte articole

 Tord Gustavsen Quartet @ Garâna Jazz Fest 2012, Lucian Maier
 Perfecţiunea jazz-ului, a treia seară - Gărâna Jazz, 2012, Oltea Zambori
 Nici jazz-ul nu poate ferici pe toată lumea, a doua seară - Gărâna Jazz, 2012, Oltea Zambori
 Jazz sub clar de lună, prima seară - Gărâna Jazz, 2012, Oltea Zambori


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer