Ziua de sâmbătă (14 iulie 2012), a treia din Gărâna Jazz Fest 2012, a fost una pe care îmi va fi greu să o descriu: calitatea concertelor a fost mult peste orice am văzut eu vreodată în cele patru ediţii în care am fost prezentă aici, la festivalul de jazz. Un line-up mai mult decât reuşit, nişte instrumentişti de o valoare incontestabilă şi o revelaţie, aşa a fost, pe scurt, seara mea de la Gărâna.
Concertele au început în forţa, cu Dave Holland şi Prism, trupa care reuneşte unii dintre cei mai buni instrumentişti de jazz ai momentului: Craig Taborn (pian), Kevin Eubanks (chitară), Eric Harland (tobe) şi, desigur, Dave Holland (contrabas). Deşi era abia 7 şi jumătate seara, Poiana Lupului (care număra deja vreo 3.000 şi ceva de oameni) a fremătat la auzul primelor acorduri venite din contrabasul lui Dave. L-a urmat Kevin, cu nişte măsuri bine dozate de blues, susţinuţi de pianul lui Craig şi de bătăile ritmice ale tobei lui Eric. Au fost câteva acorduri, atât, şi am ştiut că voi avea parte de concertul cel mai bun al festivalului.
Prima compoziţie din concert, care îi aparţine lui Dave Holland, a fost A New Day (nici că se putea o piesă mai potrivită, a fost o compoziţie care ne-a introdus lent în magia muzicală creată de Prism), urmată de una dintre cele mai bune compoziţii de jazz & blues auzite până acum: Evolution. Intervenţiile solo ale lui Dave şi Kevin au fost conduse discret, dar ferm, de Eric Harland, un tobar excepţional, care a dozat perfect cantitatea de adrenalină pe care ne-a transmis-o pe tot parcursul concertului. Au urmat True Meaning of Determination şi Empty Chair, aceasta din urmă fiind o compoziţie condusă de senzaţionalul Kevin Eubanks, un blues adevărat, simplu şi răcoros, care m-a dus cu gândul la maestrul BB King. Am fost fermecată şi sedusă de chitara unui mare artist care a cântat cu o bucurie imensă şi vă spun cu mâna pe inimă că zâmbetul şi satisfacţia nu mi-au părăsit chipul nicio secundă: nici in timpul concertului, nici acum, când scriu aceste rânduri.
Nu îmi puteam imagina că după Prism voi mai putea asculta ceva care să mă ridice în picioare, aplaudând frenetic. Îmi închipuiam că următoarea trupă are o misiune imposibilă: e mult prea dificil să urmezi după aşa un concert magnific. Şi totuşi, Emy Drăgoi & Jazz Hot Club De Roumanie au reuşit să ne amuţească de uimire, ca apoi să ne facă să explodăm cu aplauzele şi chiotele pe care le-am strigat cu entuziasm.
Emy Drăgoi e marea mea revelaţie de la acest festival. Un acordeonist pe care Galliano îl considera a fi cel mai bun al lumii în acest moment, a interpretat magistral compoziţii proprii sau piese vechi de jazz, adaptate de el pentru acordeon. N-am crezut vreodată că un acordeon poate să sune în acest fel şi nici nu mi l-aş fi închipuit ca fiind instrumentul-vedetă al unui concert de jazz. Emy Drăgoi ne-a arătat ca de la sârba oltenească se poate trece foarte uşor la swing-ul lui Django, iar Chopin e cel mai potrivit să încheie o demonstraţie de virtuozitate cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Românul nostru pe care românii nu-l cunosc (el cântă mai mult în Franţa şi pe alte scene mari ale lumii, în România e prezent mult prea puţin) a fost, fără îndoială, unul dintre cei mai buni muzicieni care s-au urcat vreodată pe scena festivalului. Publicul a fost şi el la înălţime, recompensând prestaţia lui (şi a colegilor de trupă) prin aplauze care au durat câteva minute, parcă uimit şi încântat că a avut parte de încă o experienţă incredibilă, la foarte scurt timp după primul concert.
Am plecat pe acordurile line şi speciale ale saxofonului lui Tore Brunborg, component al Tord Gustavsen Quartet din Norvegia, nu înainte, însă, să ascult o intervenţie scurtă şi de mare efect a lui Jarle Vespestad, la tobe, care mi-a încheiat seara perfectă de jazz. Am aflat, mai apoi, că acest concert al lor a fost unul pe sufletul multora dintre cei din public, venind la fix să calmeze inimile exaltate de primele două concerte.
Nu pot decât să sper că ultima seară de festival îmi va aduce aceeaşi fericire în suflet şi îmi doresc să mă bucur la maxim de concertul lui Carlos Bica, liricul portughez care duce contrabasul în acorduri pe care alţi contrabasişti se feresc să le exploreze.
Marii artişti înseamnă bucurie pură, necondiţionată. Ei sunt aceia care, cu arta lor, ne aduc zâmbete pe chip pentru că şi ei îşi zâmbesc complice, încurajându-se şi bucurându-se de reacţiile unui public pe care-l simt atât de aproape. Jazz-ul ne-a unit aseară, pe toţi cei care am fost să vedem nişte minuni pe scena festivalului: am dansat la unison, am aplaudat la unison, ne-am manifestat la unison. Iar penultima seară de Gărâna Jazz ne-a mai învăţat ceva: muzica uneşte suflete şi vindecă distanţe.