Maia Morgenstern face un rol pregnant, deşi nu foarte întins în thrillerul psihologic La fin du silence, film de debut care te duce cu gândul la Michael Haneke, dar fără a avea forţa şi originalitatea acestuia. Actriţa româncă e al treilea nume de pe generic şi joacă rolul principal feminin, cel al unei mame franţuzoaice cu trei copii, dintre care unul din altă legătură afectivă. Povestea nu dezvăluie prea multe lucruri nici la final, dar te lasă să înţelegi că violenţa adolescentului (interpretat de debutantul Franck Falise) a fost provocată de separarea părinţilor şi a dospit în tăcere, ani la rând. (Ce coincidenţă cu tema unui alt film din ediţia din acest an, 2011, a Cannes-ului, We Need to Talk about Kevin, de Lynne Ramsay.).
În natura sălbatică din Vosges unde vânătoarea e un act natural, agresivitatea adolescentului îşi găseşte mediul ideal de desfăşurare. Ultima scenă a filmului, care e o descărcare energetică petrecută în noroi, e cea care a solicitat-o pe Maia Morgenstern cel mai mult, ca şi pe ceilalţi actori din distribuţie. "Am primit scenariul mai demult şi nu am înţeles nimic din el la început, şi nu pentru că franceza nu e limba mea maternă," a spus actriţa româncă la discuţia cu presa de după prima din cele două proiecţii ale filmului.
"Această femeie are trei copii dintre care unul nu aparţine bărbatului cu care e căsătorită. Eu vin dintr-o cultură în care acest lucru nu se prea întâmplă şi m-am tot întrebat cum funcţionează o astfel de familie. Răspunsul poate fi tăcerea şi faptul că această familie la un moment dat va exploda. Dar, din fericire, există dragostea dintre mamă şi soţul ei precum şi dintre mamă şi fiul ei, iar această dragoste nu e ceva previzibil, dar la sfârşit mama va fi cea care îşi va salva relaţia cu fiul. Ce mi-a mai plăcut la film a fost faptul că nu ştii cine e vânătorul şi cine vânatul."
Întrebată de HotNews.ro în ce măsură a ajutat-o faptul că a interpretat rolul unei mame şi în filmul lui Mel Gibson, The Passion of the Christ, Maia Morgenstern a răspuns râzând: "Joc mame pentru că nu mai sunt la vârsta când să joc fiice. În curând o să joc bunici", a spus că a venit cu fiica sa pe Croazeta ("Zilele Cabiriei la Cannes"), dar nu a dorit să facă o comparaţie între rolurile din The Passion of the Christ şi La fin du silence.
Filmul lui Roland Edzard e construit după o idee nu foarte originală, scenariul nu exploatează la maximum povestea, dar are un ritm bun, o lungime perfectă şi un bun decupaj. Şi o are pe Maia Morgenstern care nici nu ar avea nevoie de replici pentru că e în stare să joace din priviri. Actriţa a mai spus câteva lucruri speciale pentru Hotnews.ro şi in interviul video pe care l-am început, promiţător, cu o gafă - am uitat că a venit şi cu To vlema tou Odyssea / Privirea lui Ulise la Cannes, în 1995.
Cât despre scrisoarea video, aş vrea să mai adaug faptul că prezenţa lui Emir Kusturica în fruntea juriului secţiunii Un Certain Regard e un lucru bun pentru că cineastul ştie să recunoască un film de calitate, dovadă că s-a bătut acum şase ani, când a prezidat juriul Competiţiei Oficiale, pentru L'enfant, al fraţilor Dardenne, şi mai ales pentru Broken Flowers al lui Jim Jarmusch. Reamintesc: Loverboy, al doilea lungmetraj al lui Cătălin Mitulescu, va fi prezentat pe 18 mai 2011 în această secţiune. Echipa filmului vine, însă, din 15 mai 2011.
Nu am ajuns la jumătatea ediţiei, dar deja se ştie favoritul principal la Palme d'Or care nici n-a intrat încă în concurs!! Doamnelor si domnilor, The Tree of Life de Terrence Malick!!! Trailerul a fost văzut în neştire şi, aşa cum tinerele fete se duc la prima întâlnire gata îndrăgostite, mulţi au venit la Cannes gata îndrăgostiţi de filmul lui Malick. (Printre care şi eu, deşi îl înşel pe faţă cu Melancholia lui Lars Von Trier.).
Scrisoarea video de azi, ei bine, mi-e ruşine de ea, dar m-am tot foit prin Palatul Festivalului încercând să caut un loc liniştit şi nu am găsit. Înăuntru e mai mare gălăgia ca afară, iar pe terasă (unde există şi un coteţ pentru o pisică, nu am văzut-o pentru că numai noaptea vine, probabil lucrează pentru festival) ba se aud sirenele maşinilor de poliţie, ba trece elicopterul, ba urcă doi bodyguarzi pe scările de pe care transmiţi, astfel încât e uşor să te trezeşti că nu mai ştii ce vrei să spui sau să uiţi nume. Printre care cel al debutantului Roland Edzard sau pe al israelianului Joseph Cedar al cărui film Hearat Shulayim / Nota de subsol a fost prezentat (nu se stie de ce) în Competiţia Oficială.
Aş fi putut numi acest text "Pisica lui Kim Ki-duk" pentru că cineastul a trăit izolat din 2008 până în acest an într-o căbănuţă austeră şi numai un motan alb cu galben l-a auzit mieunând. Filmul său, Arirang e un pseudo-documentar, foarte original, home-made cu totul. Scris, regizat, filmat, jucat şi montat de Kim Ki-duk. După 15 filme făcute în 13 ani, trauma pe care i-a provocat-o faptul că actriţa principală din Bi-mong / Dream aproape că s-a spânzurat pe platou precum si "trădarea" a doi tineri pe care i-a ajutat să se lanseze, cineastul a simţit nevoia unei curăţiri. Filmul e o confesiune în aceeaşi măsură în care nu e, din simplul motiv că e cinema şi nu realitate.
Filmul e o confesiune care devine dureroasă pentru spectatorul care pătrunde în intimitatea cineastului şi se uită la el cum plânge, dar virează spre ficţiune când nu te aştepţi şi te lasă uimit, cu mai multe răspunsuri în braţe. Kim Ki-duk e sincer şi manipulator în acelaşi timp. Oare plânge pe bune? Aşa ne dă pe urmă de înţeles. Dar când să-l credem? Şi când merge să îi împuşte pe cei doi trădători unde e sămânţa de adevăr? În caietul de presă se vorbeşte şi despre o sinucidere. Să sperăm că e tot manipulare.
"M-ai minţit spunându-mi adevărul", îi spune şi Angelica (Penelope Cruz) lui Jack Sparrow. Pirates of the Caribbean: On Stranger Tides a avut azi, 14 mai 2011, ieşirea oficială la rampă. Cu Geoffrey Rush, Kevin R. McNally, Keith Richards, dar şi cu Ian McShane şi cu regizorul Rob Marshall la cârmă. Ce are autorul lui Chicago şi Memoirs of a Geisha cu piraţii o să vedeţi în curând. În Disney-Digital 3D, la cinemaul din cartier, pardon de expresie. Ce vă pot spune acum este că Marshall l-a adus în echipă pe scenograful John Myhre de la Chicago şi că acest lucru se vede. Foarte pe scurt, filmul e agreabil deşi acţiunea începe să treneze la un moment dat. Şi da, la Cannes au venit cu toţii: Johnny Depp cu vestă albă peste cămaşă deschisă la culoare şi ochelari cu lentile albastre, Penelope Cruz tot in albastru şi mult mai suplă decât pe ecran, simpaticul Geoffrey Rush, Ian McShane, regizorul Rob Marshall şi nou-veniţii în franciză, actorii Astrid Berges-Frisbey şi Sam Claflin.
Ca un făcut, când să intre vedetele de la Piraţii din Caraibe pe covorul roşu pentru premiera (în urletele mulţimii la vederea lui Johnny Depp) a dat soarele. Vă daţi seama ce forţă reprezintă americanii? I-o fi ajutat George W. Bush.)
Da, sunt vedete. Vreţi bârfe? Angelina Jolie, sosită să promoveze Kung Fu Panda 2, a venit cu toţi copiii şi spune că aceştia se simt bine de fiecare dată la Cannes pentru că întreg hotelul e spaţiul lor de joacă. Iar Gus Van Sant a pierdut primul avion care trebuia să îl aducă la Cannes pentru că şi-a uitat paşaportul acasă. Un act ratat?
Pe aici a început ploaia. Poate e ceva provocat, poate că piraţii din Caraibe au adus-o.