My Little Princess, de Eva Ionescu, e un film care nu prea are cum deveni la fel de controversat cum au fost fotografiile erotice pe care fotografa franceză de origine româna Irina Ionesco i le-a făcut fiicei sale minore, Eva. La primul film regizat, fosta Lolita dă impresia că şi-ar regla conturile cu trecutul, spălându-şi imaginea şi marşând pe propria-i nevinovăţie. Filmul nu e slab, ci e de categoria E. Poveştii îi lipseşte structura, iar regizoarea se ţine de fusta mamei, încercând să dea filmului calitatea vizuală a fotografiilor, numai că nu e în stare să recompună poetico-pervers aşa cum se pare că şi-a propus realitatea al cărei personaj a fost. Muzica atotprezentă şi neinspirată inundă povestea, mărindu-i aerul pretenţios şi neverosimil.
Pe ecran, mama se numeşte Hana Giurgiu, iar fiica Violetta. Bunica interpretată de o doamnă (Georgeta Leahu) bănuiesc neprofesionistă, tot rezidentă in Franţa cum cred că e şi fetiţa Anamaria Vartolomei, ascultă la un moment dat un discurs al lui Ceauşescu la radio, iar în alte numeroase momente se roagă. Acţiunea se petrece în anii '70, dar amănuntul cu Ceauşescu poate fi un indiciu al unei neglijenţe generale şi a unei lipse de consistenţă vizibile de la primele cadre. Pentru Eva Ionescu, acest film poate însemna sfârşitul unei perioade de digestie a trecutului sau, la fel de bine, o modalitate prin care poate beneficia de "gloria" trecută.
Filmul are o primire favorabilă, deşi nu prea laudativă în Le Monde, şi bănuiesc că va avea în general în presa franceză, unde Eva Ionesco e cunoscută şi unde Isabelle Huppert e tratată ca o zeiţă.
Bertrand Bonnello e un regizor mult mai bun ca Eva Ionesco, dar al său L'Apollonide - Souvenirs d'une maison close a fost introdus în Competiţia Oficială în încercarea de a aduce şi ediţiei cu numărul 64 sămânţa de scandal necesară în fiecare an. Dar ce controverse poate să stârnească o cronică a unui bordel parizian de la începutul secolului, cu nuditatea de rigoare şi aerul fals intelectual al "cărnii triste"? Am mai văzut oameni dezbrăcaţi şi am mai văzut filme în care erotismul avea ceva în spate (sau măcar în faţă, adică o latură vizuală într-adevăr deosebită). Scandalul ar putea veni din faptul că în Competiţia Oficială ar trebui stimulată valoarea, nu controversa cu orice preţ.
Între camerele modeste ale prostituatelor şi salonul de jos, între preţiozitatea vizuală à la Belle Epoque şi înserarea unor melodii moderne, ca Nights in White Satin, L'Apollonide reuşeşte performanţa de a fi primul film care în acest an primeşte primele note cele mai mici de către conclavul de critici cunoscuţi cooptaţi de Screen International să dea cotaţii filmelor din Competiţia Oficială.
Venită tot în Competiţia Oficială, Naomi Kawase încearcă cu Hanezu No Tsuki un soi de minimalism japonez, combinat cu o regie vag diafană, fluidă, dar povestea femeii măritate care tocmai a aflat că e însărcinată cu amantul de care e îndrăgostită nu e sprijinită de o poveste în care detaliile să fie tot timpul relevante.
Iar Jodie Foster a adus în Selecţia Oficială şi în afara competiţiei un nou film pe care l-a regizat, şi în care joacă împreună cu Mel Gibson. The Beaver e drama unui bărbat depresiv care găseşte într-un castor-marionetă un alter ego care îl poate ajuta să se reintegreze în familia de care s-a rupt şi în societate. Găselniţa castorului, presupusă că poate ţine întins firul întregului film, devine la un moment dat insuficientă. Mel Gibson face un rol foarte bun, însă, folosindu-şi accentul australian pentru a-şi anima prietenul de pluş, precum şi (probabil) propria viaţă personală recentă pentru a întruchipa fidel un bărbat în plină criză existenţială. Şi Jodie Foster, şi Mel Gibson, sunt aşteptaţi pe covorul roşu.
Mâine, 18 mai 2012, va fi iar o zi plină, pentru că de dimineaţă are loc proiecţia de presă a filmului lui Lars Von Trier, Melancholia, după care de la ora 11 Loverboy, de Cătălin Mitulescu, va avea la Sala Debussy prima proiecţie (a doua fiind programată pentru ora 16.30.).
Interviul cu Andreea Vălean: