Coregraful a lucrat cu echipa lui de "dans-actori", ajutându-i să îmbine nu poezia cu matematica, aşa cum a făcut-o în spectacolele sale precedente, ci dramaturgia cu geometria. În plin an Caragiale, Gigi Căciuleanu a remixat piesele clasice ale lui I.L. Caragiale, Momentele cu Schiţele, Scrisoarea pierdută cu Noaptea furtunoasă, carnavalul cu năpasta, şi l-a pus pe Conu' Leonida în faţa propriului lanţ al slăbiciunilor. A căutat o formulă narativă alertă şi surprinzătoare, iar aplauzele prelungite din finalul reprezentaţiei i-au confirmat flerul.
D'ale noastre este un amestec de sexualitate, cochetărie şi ironie, un flirt prelungit în care fiecare este, pe rând, pradă şi vânător. E, mai întâi, jocul amorului, în care soţiile îşi fac ochi dulci cu amanţii, peste umărul acaparator al jumătăţilor oficiale, apoi jocul dozat politic, mieros şi îngroşat de gest. Şi mai e flirtul voluptuos dintre personajele care fac moda şi hainele pe care le poartă. Într-un spectacol fără multe momente duioase, ci, mai degrabă, tăios, cu nerv şi cu o aciditate controlată, dans-actorii confirmă prin execuţie sutele de ore petrecute la repetiţii. Este teatru-coregrafic pentru că nu se distanţează deloc de poveste şi evită comoditatea de a pătrunde în zone abstracte. Fiecare mişcare conţine o replică şi trimite către un titlu de-al lui Caragiale.
Un dramaturg greu de tradus
Dincolo de precizia mecanismului şi de forţa de sugestie a coregrafiei, rămân şi lucruri neîmplinite în spectacol. Gigi Căciuleanu pleca de la ideea de a universaliza opera lui Caragiale, de a "globaliza" sensuri accesibile doar unui anumit tip de decodificare, specific românesc. Nu se ştie cât de mult reuşeşte şi e nevoie de feedback după mai multe reprezentaţii, din partea publicului străin. Te poţi bucura de ironia suculentă conţinută de dans doar dacă ai citit operele lui Caragiale. Şi, cum Caragiale nu e încă Shakespeare, un străin poate găsi destul de greu drumul către text şi context.
Caragiale rămâne greu de tradus, pentru un străin, chiar şi prin vocabular non-verbal. Apoi, redundanţa coloanei sonore poate deveni supărătoare: e prea mult gipsy-electro pe fundal, prea mult Tamango, prea mult ecou de mahala remixată. Sună bine, dar te face să te gândeşti la repetitivitatea ritmurilor ca la o lipsă de opţiuni. Neinspirată poate fi şi ilustrarea unor momente prin compoziţii mult prea uzitate şi cunoscute (Beethoven, Verdi, Bach sau Mozart), lucru care aruncă dramatizarea într-un spaţiu comun şi previzibil.
Cel mai puternic moment al spectacolului rămâne discursul lui Caţavencu, personaj jucat de formidabilul Lari Giorgescu, care şi-a compus monologul ţintuit la tribună, într-un "dans-imobilizat". Cuvintele "ţărişoară", "România", "patriotism", "emoţiune" răzbat sub forma unor sunete nearticulate şi sunt amplificate de un balet ridicol de gesturi. O muscă într-o plasă de păianjen, aşa este Caţavencu. D'ale noastre este un spectacol viu despre o lume care n-a murit, o demonstraţie de stil şi de inventivitate, un spectacol foarte agreabil şi o trecere inteligentă prin opera lui Caragiale.