Proiect cultural demarat acum trei ani, în parteneriat cu Festivalul de la Edinburgh şi finanţat cu sprijin de la Administraţia Fondului Cultural Naţional, "Călătoriile lui Gulliver" după Jonathan Swift, în regia lui Silviu Purcărete a fost unul dintre cele mai aşteptate spectacole ale ediţiei din acest an a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu.
Pus în scenă la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu, Călătoriile lui Gulliver se înscrie, pe de o parte, într-o serie personală de abordări ale unor texte fundamentale mai puţin dramatizabile, precum Cumnata lui Pantagruel, după Rabelais, sau Metamorfoze, după Ovidiu, sau Pilafuri şi parfum de măgar, pornind de la "1001 de nopţi". Pe de altă parte, spectacolul este tributar şi unei mode a ultimilor ani, când regizorii par mai dipuşi ca oricând să se lase seduşi de dramatizări mai degrabă decât de textele dramatice. Iar o montare a unei poveşti precum cea a lui Jonathan Swift, pentru un regizor ca Silviu Purcărete nu putea fi decât o provocare de neratat. Cu atât mai mult cu cât e vorba de "fantezii" rezolvabile mai degrabă cu mijloace cinematografice decât cu cele ale teatrului.
Dar ce e imposibil, mai ales pentru Silviu Purcărete, regizorul care a cucerit lumea cu Danaidele, Phaedra sau Titus Andronicus şi a redefinit conceptul de tragic, traducându-l în imagine? Regizorul lui Faust şi al producţiilor de mare amploare, cu desfăşurări de forţe uriaşe, regizorul care vrăjeşte săli întregi şi care dizolvă timpul, spaţiul, actorul şi povestea într-un creuzet magic, din care se ţese o altă lume...
Numai că povestea lui Gulliver e una din acele cărţi care cresc odată cu vârstele, care în copilărie e o poveste fascinantă pentru copii, în adolescenţă e o poveste numai bună pentru descoperirile inevitabile ale momentului, iar pentru "oamenii mari" devine o acidă satiră la adresa lumii întregi, cu toată doza de amar la pachet. Iar regizorul s-a oprit doar la acest al treilea plan, pe care însă, în mare parte l-a secat de doza lui intrinsecă de sarcasm, încărcându-l, în schimb, cu un fel de "greaţă" existenţialo-balcanică, împinsă adesea prea departe.
Imagini cu parfum de fân
Anunţată ca "o serie de exerciţii scenice, care propun o abordare inedită a romanului lui Jonathan Swift" coordonate de Silviu Purcărete, montarea nu se îndepărtează deloc de la această linie. Care-i permite să prezinte, în fond, o serie de reflecţii în imagini asupra lumilor prin care călătoreşte Gulliver. Imagini şi imaginări personale sau/şi împreună cu actorii asupra poveştilor scriitorului englez. Privit ca o coroborare a unor exerciţii scenice, spectacolul are sens şi coerenţă. Privit ca un spectacol după o dramatizare a textului lui Swift, îşi pierde sensul şi, în parte, şi magia. Şi, mai mult decât atât, Călătoriile de la Teatrul "Radu Stanca" sunt pe alocuri un pretext pentru o revizitare a propriilor lumi create pe scenă.
Imagini citate asumat sau nu din alte montări proprii, geamantanele, bastonul, iepele cu chip de femei şi cozi stranii, calul... o corăbioară în miniatură trasă de fire nevăzute pe o mare de abur alb, grupuri stranii de oameni care poartă în mâini geamantane negre, o scenă plină de fân, "cu parfum de măgar", topite toate în acelaşi creuzet magic în care s-a turnat nu de mult şi Undeva la Palilula... O lume bolnavă, murdară, mobilată de fiinţe ciudate, desprinse pe jumătate din imaginaţia personală, pe jumătate din cea a lui Jonathan Swift.
Spectacolul se deschide şi se bazează pe scene cu puternic impact vizual, marca Dragoş Buhagiar. Scena toată e plină de fân şi mirosul face parte din decor. Fiinţe imaginare, femei cu cozi de cal, apoi un cal în carne şi oase, totul creează premisele unei călătorii "reale" în universurile lui Swift. Apoi jocuri cu proiecţii, o desfăşurare de imagini cum într-adevăr nu găseşti nicăieri în teatrul românesc... şi, totuşi, în spate, senzaţia de gol.
Inocenţă şi vulgaritate
Construcţia se bazează pe o alternare a planurilor inocenţă - vulgaritate. Un copil în cămaşă lungă, albă deschide povestea, citind câteva rânduri de pe nişte hârtii risipite prin paie. Pe această pendulare - poveste citită de o voce din off (a regizorului în persoană), apoi imagini care colorează cuvintele enunţate... - este realizat întreg spectacolul. De amintit, scena "târfelor pitice", creată ca o magie la vedere, în care actriţele se dau peste cap ca-n poveste şi înălţimea li se reduce la doar câţiva centimetri...
Puternic ca impact este şi momentul naşterilor colective, continuat de uciderea bebeluşilor întru consumarea organelor, şi vomitatul "cu poftă", într-o notă naturalistă de dată recentă, linie în care se înscriu şi mirosul de fân, şi baia de fulgi albi din final. Ce-i lipseşte montării? Ironia lui Swift, tradusă prea mult în cheie personală - dar cine spune că regizorul n-are putere absolută asupra textului?! Şi coerenţa scenică - dar sunt (doar) exerciţii care propun o abordare diferită a Călătoriilor lui Gulliver.