Cu bune şi cu mai puţin bune - Năpasta şi Călătoriile lui Gulliver la Festivalul Naţional de Teatru, 2012

FNT-ul s-a încheiat, încep discuţiile. Se fac recomandări, contrarecomandări şi, de dragul polemicii, mici etichetări: bune, slabe, scurte, lungi, savante, banale, deştepte, plictisitoare, puternice. Iată mai jos, două titluri care corespund câtorva din etichetele de mai sus. Nu spun cărora. Cel mult voi răspunde, în nume personal, la întrebarea dacă le-aş mai vedea o dată.
 
Năpasta (r. Cristi Juncu, Teatrul "Toma Caragiu", Ploieşti). Nu, probabil că nu. Şi nu fiindcă dă bine pentru orgoliul de spectator "să mă pun" cu un nume importante din regia românească, cum este Cristi Juncu şi să-i contest spectacolele. N-aş vedea din nou Năpasta pentru că spectacolul este o întrebuinţare minimalizantă a piesei lui Caragiale. E un regret, nu o acuzaţie şi nu subliniez prin asta obligaţia de a-i pune pe autori pe piedestal, considerând piesa ca fiind sacră iar regia, profană...

În cazul de faţă, minimal nu înseamnă "superficial". Sensul e de "liniar" şi îl aplic pentru felul în care tempo-ul şi atmosfera poveştii rămân aceleaşi de la început până la capăt în spectacolul lui Juncu. E drept că spaţiul de joc - restrâns, întunecat, cu umbre şi lumini pâlpâite - transmite o stare apăsătoare de ascundere, de închidere. Scena e ocupată în permanenţă de mese şi scaune de lemn, astfel că e şi cârciumă, şi casa Ancăi, iar prin luminile difuze din tavan, proiectate prin elicele unor ventilatoare în mişcare, aduce a celulă de interogatoriu. Încordarea e şi mai precis ilustrată de actori, prin joc interiorizat: mişcări lente, grimase de frică şi furie, gesturi de epuizare şi nervozitate, rostire apăsată şi aproape egală în accente. Convingător ca stare şi precis ca mod de exprimare a pulsului expresionist al nuvelei, spectacolul începe puternic.

Dar "scade" din clipa în care te încarci 100% cu această temperatură a poveştii, care continuă redundant până la final. Teoretic, starea personală a spectatorului ar continua cu un fel de adâncire a tensiunii. Practic însă, urmează obişnuinţa şi, la un pas de ea, plictiseala. Faptul că nu intervin nuanţe de contrapunct, care să "trezească" spectacolul din lentoare, impune o imobilizare frustrantă la nivel actoricesc. Se joacă repetitiv, de parcă ar fi aceleaşi replici, tăcerile nu mai au valoarea iniţială pentru că durează prea mult şi îşi pierd echilibrul între replica anterioară şi cea care urmează. Ca spectator, e ca şi când ai merge la un concert din care se cântă doar partea a II-a, Largo.

Din când în când, au loc scurte ieşiri violente ale personajelor. Urlă, trântesc, smucesc şi, astfel, aduc o schimbare în atmosfera molatecă, ba chiar liturgică a spectacolului. Dar nu e destul; soluţia nu e neverosimilă în planul evoluţiei tensiunii şi nu aduce decât o animare artificială a scenei. Este un exces de interiorizare care, deşi nu caracterizează stilul lui Juncu (articulat în montări alerte şi cu umor dinamic precum Butoiul cu pulbere, Hoţii sau Nişte fete), recidivează (un caz anterior fiind Azilul de noapte). Repet, nu este un minus actoricesc; Andi Vasluianu (Ion), Ada Simionică (Anca), Ioan Coman (Dragomir) şi Bogdan Farcaş (Gheorghe) sunt încorsetaţi în obligaţia de a juca mai mult tăceri decât replici şi, astfel, textul pare să fie amatoresc. Ceea ce nu e cazul nici în cea mai proastă traducere din româneşte în chineză...

Călătoriile lui Gulliver (r. Silviu Purcărete, Teatrul Naţional "Radu Stanca", Sibiu). Da, probabil că da. Pentru cei care au văzut Cumnata lui Pantagruel şi Cum doriţi sau Noaptea de la spartul târgului, noul spectacol al lui Purcărete nu e neapărat un şoc: în Călătoriile lui Gulliver, regizorul ia textul-sursă, cel pe care îl ştie toată lumea şi îl transformă, liber, în ceva ce nimeni n-a mai văzut. A mai făcut-o şi o va mai face. Atâta doar că, la Purcărete, termenul "liber" înseamnă unic şi de neîntâlnit în altă parte, decât în teatru. Exact cum indica Meyerhold în anii avangardei ruseşti. Purcărete preia ultima parte a romanului lui Swift (episodul din Ţara Houyhnhnmilor) şi o extinde, alegoric, înspre crearea unui portret satiric al lumii de azi. Tonul comentariului regizoral coincide, totuşi, cu cel al romancierului, în ceea ce e gustul amar pe care îl resimte în faţa populaţiei respingătoare a yahoo-ilor. De fapt, romancierului Swift îi este acordat, în mod tragic, un rol constant în spectacol: acela de bătrân în scaun cu rotile, stors, exclus, decepţionat, uitat într-un colţ de scenă. E metafora expulzării culturii, care abia mai pâlpâie în contact cu mizeriile şi stridenţele pe care, în asumare de cauză, lumea le produce pe bandă rulantă.
 
Ca multe alte producţii semnate de Purcărete, în care discursul vizual devine însuşi conţinutul şi mesajul, Călătoriile lui Gulliver e construit ca o suită de ipostaze-nucleu a tot ceea ce este mai urât în ziua de azi. Din nou, opţiunea regizorului e pentru grotescul fantezist, pentru bălăcirea în zona inepuizabilă a burlescului şi a cruzimii. În plus, spectacolul are multe momente de joc şi de metaforă, în care situaţiile sunt exprimate clar şi prin antiteză (scena femeilor bătrâne care îşi etalează tinereţea pierdută; scena yahoo-ilor animalici, care au mai întâi, o ţinută de gentlemeni etc.).

Spuneam că aş vedea din nou spectacolul fiindcă: 1) n-am reuşit să-l "diger" cât aş fi vrut de mult, deci e obligatorie a doua vizionare şi 2) din cauza digestiei incomplete, nu mi-a "căzut" prea bine. Şi n-aş pune disconfortul pe seama mesajului puternic pe care îl oferă (şi ştie să-l ofere cu claritate, fără îndoială), ci mai mult pe seama structurii spectacolului, care are mici fisuri. Adică mici excese.

Mă refer la formula derutant de sofisticată a grotescului, care îmbracă unele ipostaze din spectacol. Sigur, e în natura grotescului să fie respingător; dar tendinţa de a impresiona vizual prin artificii, metafore şi acţiuni simultane, complică şi "astupă" sensul. De data asta nu mai e cazul lui Faust, în care să avem de-a face cu un discurs dublu: imagine şi text, ambele extrem de solicitante. Acum avem multă imagine şi puţin text (monoloagele lui Gulliver, în care deplânge starea lumii). Problema e că acele monoloage sunt foarte aşteptate de public, căci sunt clare şi clarifică, la rândul lor, ceea ce e deja prea încâlcit ca semantică a imaginii. Plus de asta, scenele sunt separate între ele, narativ, deci înţelegerea lor ca ansamblu este imposibilă. Dacă tot s-a dorit împărţirea pe episoade, nelegate narativ între ele, obligând publicul să recepteze altfel de cum era obişnuit, ar fi fost cinstit ca discursul acelor episoade să fie simplificat, nu încurcat. Spectacolul e savant, actual, răpitor ca frumuseţe, intens metaforic, ca orice altă creaţie purcăretiană, dar nu mai este organic. Iar plăcerea înţelegerii sensurilor e, din această cauză, limitată.