În 2009, în anul în care împlinea 59 de ani, Silviu Purcărete participa cu spectacolul Faust, montat la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu, la Edinburgh International Festival, prilej cu care culegea impresii de felul următor:
"I may never see a grander more theatrical event in my life" (The Observer on Faust, Festival 2009)
"Purcărete's mighty show delivers a visual and aural experience so jaw droppingly bold that it makes most attempts at immersive theatre seem like a paddle in the shallows" (The Scotsman on Faust, Festival 2009)
Chiar dacă vorbim de un regizor obişnuit cu superlativele presei mondiale, îndrăznesc să cred că Faust a fost, totuşi, cel mai mare succes din cariera purcăretiană de până acum. Să fi fost el conştient că acest vârf de creaţie l-a surprins în acelaşi moment al vieţii ca şi pe Swift? Sau a fost o pură întâmplare faptul că, în 2009, anul triumfului cu Faust, organizatorii festivalului din Edinburgh au bătut palma cu Purcărete şi cu Teatrul din Sibiu pentru ca următoarea lor mare producţie să fie inspirată din opera irlandezului?
Calcul sau inspiraţiune, decizia a fost una dintre cele mai fericite. Pentru că Gulliver-ul sibian e soiul acela de act artistic ingenios, inteligent şi imprevizibil care l-ar fi sedus cu siguranţă şi pe Swift. Departe de masivitatea, complexitatea şi desfăşurarea uluitoare de forţe din Faust, de explozia de argumente vizuale prin care fiecare sens al operei lui Goethe era pus în scenă, Călătoriile lui Gulliver - Exerciţii scenice inspirate din opera lui Jonathan Swift e o întâmplare infinit mai esenţializată, în care sensurile sunt atent camuflate, dacă nu cumva, uneori, lipsesc cu desăvârşire.
În Faust, imaginea, oricât de puternică, era subordonată cuvântului, emoţiei, semnificaţiei. În Gulliver, imaginea e, adesea, propriul ei stăpân, scăpând aproape oricărei interpretări raţionale, dar capabilă de hipnoză pe bază de transă estetică. Demonstraţie de dans şi iluzionism mai degrabă decât piesă de teatru în înţelesul clasic al cuvântului, Gulliver e pesemne cea mai spectaculoasă producţie artistică văzută vreodată pe scenele româneşti. Atâtea trucuri de scenă, atâtea feluri de a meşteşugi iluzia, atâtea chipuri deformate ale luminii şi urme hiperbolizate ale umbrei n-au fost nicicând de găsit în intervalul unui singure reprezentaţii. Subordonaţi total literelor swift-iene şi imaginilor purcăretiene, extraordinarii actori sibieni, lepădaţi de orice urmă de individualism, fac corp comun într-un ansamblu ce aminteşte de personajul colectiv din Danaidele, glorioasa montare a lui Purcărete de la Craiova, din anii '90.
Există totuşi, un corespondent pentru bogăţia uluitoare de mijloace de a face teatru pe care o dezvăluie noua capodoperă a lui Purcărete. E de găsit în cinema şi se numeşte Holy Motors, sofisticata, erudita, curajoasa şi atât de isteaţa creaţie a lui Leos Carax.
E de rigoare să conchidem că, dacă avangardismul cinematografic se proiectează la Cannes, atunci cel teatral e de găsit (şi) la Sibiu.