Început în lot compact - Anderson, Audiard, Akin, Weerasethakul, Lou Ye, Ulrich Seidl şi paradisurile lor - Cannes, 2012

"The more voices you hear, the more they become silence. / Cu cât mai multe voci auzi, cu atât ele se transformă în tăcere", sună koanul cu care Apichatpong Weerasethakul a întâmpinat Cannes-ul 2012. Până la urmă, poate că thailandezul (care a luat Palme d'Or-ul în 2010) are dreptate. Festivalul a devenit prea mare pentru ca atâtea voci să rămână distincte. Dar cum să ratezi încă o ediţie?
 
De când vin la Cannes, nu de mult totuşi, e prima dată când văd atât de multă lume încă din prima zi. În avionul care m-a adus de la Paris la Nisa un francez a spus că toate cursele, indiferent de pe ce aeroport parizian, sunt pline spre Nisa.
 
De ce mă mai mir? Aeroportul Henri Coandă era atât de animat la ora 5 dimineaţa de parcă existau curse amânate. Şi, tot ca un semn că acesta e pe undeva un efect al crizei, restaurantul Delices Yang, unde mâncam repede, bine şi ieftin pe lângă Palatul Festivalului în anii trecuţi, s-a transformat acum în ceva scump şi gol, cu scaune mari de lemn şi atmosferă de nuntă tristă.
 
În rest, e bine. Parcă ediţia a 64-a s-a terminat luna trecută. Şi nu degeaba lumea încă discută despre ediţia 2011. Vom spune poate şi în 27 mai 2012, când se închide în acest an festivalul, că ediţia cu numărul 64 a fost una dintre cele mai bune din ultimii ani.
 
Încă se aminteşte despre The Artist, nu pentru că Bérénice Bejo a fost maestrul de ceremonii al galei de deschidere, încă se vorbeşte despre Melancholia, Le gamin au vélo şi chiar şi despre The Tree of Life. Iar acest lucru nu se obişnuieşte. O ediţie e îngropată când următoarea debutează. Ne amintim decorul, Croazeta, personalul Palatului Festivalului, îmbrăcat în bej - dar nu ne amintim filmele. Suntem virgini, gata sa primim filme noi.
 
De aici toata nebunia Cannes-ului - să fii primul care vede filmul lui Jacques Audiard sau Alain Resnais sau David Cronenberg. Să înghiţi film după film, fără să apuci să te gândeşti la ele, să scrii în viteză şi fără să gândeşti aproape, să alergi la o nouă coadă. Şi să cazi lat la sfârşit, propunându-ţi ca anul viitor să nu mai vii.
 
Pentru ca în februarie următor, când biroul de presă te anunţă că s-au deschis acreditările, să înceapă să te gâdile tălpile. Nu ştii ce filme tari o să pierzi dacă nu te duci şi anul ăsta. Cum o să stai acasă când ştii că ceilalţi sunt în centrul lumii?
 
Aşa că declarăm deschise lucrările celei de-a 65-a ediţii a festivalului
 
... festival care s-a deschis cu primul film cu care americanul Wes Anderson a ajuns vreodată pe Croazetă. Moonrise Kingdom a adus şi un prim lot de staruri americane pe covorul roşu - Bruce Willis, Bill Murray (într-un costum foarte pestriţ), Tilda Swinton, precum şi pe cei doi protagonişti, Jared Gilman şi Kara Hayward, care îi interpretează pe cei doi eroi copii aflaţi la vârsta primei iubiri.
 
Reîntoarcerea la copilărie nu înseamnă neapărat întoarcerea într-un paradis pierdut. Nu e valabil pentru Anderson cum nu e valabil nici pentru Jacques Audiard, care cu De rouille et d'os a mai bifat un titlu în competiţia oficială.
 
E greu de înţeles că lui Audiard poate să nu-i iasă un film, dar love story-ul dintre o dresoare de balene ucigaşe (Marion Cotillard) şi un bărbat nematurizat încă (Matthias Schoenaerts), deşi are un copil, are un iz de melodramă de care cineastul a ştiut până acum să se ţină departe.
 
Înţelegi de ce Audiard a dorit-o neapărat pe Marion Cotillard în acest rol care cerea un amestec de vulnerabilitate, forţă, curaj şi feminitate, dar prea ne vâră în ochi cioturile picioarelor eroinei, prea vădit îşi expune marfa pentru a ne da acel fior al inimii din filmele sale precedente - o singură zbatere de nerv într-o poveste masculină şi dură, dar suficientă cât să ne deschidă supapele emoţiei.

Din acest film rămâi cu o imagine sau două - nu întâmplător, amândouă implică orcile şi mişcarea lor maiestuoasă şi înfricoşătoare, dar rămâi şi cu presimţirea nesatisfăcută a unei incursiuni într-un inconştient în ale cărui profunzimi personajele sunt bântuite de animale marine.

La suprafaţă te loveşti de o poveste care bifează etapele fără a-şi construi personajele, fără a încerca să le înţeleagă, şi de neputinţa regizorului de a potenţa un scenariu handicapat din start.

Audiard a scris scenariul împreună cu Thomas Bidegain plecând de la mai multe nuvele scrise de Craig Davidson - poate de aici dificultatea de a alcătui o poveste simplă, dar eficientă şi cu personaje cărnoase. Greu de crezut că acest film s-ar putea regăsi în palmares.

Nici măcar Marion Cotillard, în postura de femeie frumoasă care ia viaţa de la zero după ce se trezeşte în scaunul cu rotile, nu prea e de premiu de interpretare.
 
Lupta cu cenzura
 
Un alt film aşteptat a deschis în 17 mai 2012 secţiunea Un Certain Regard - Mystery de Lou Ye. Cineastul chinez n-a mai venit la Cannes din 2006, când Yihe yuan / Summer Palace provoca un scandal în China aducându-i autorului interdicţia de a mai face film timp ce cinci ani.
 
Mystery e un fel de Marţi, după Crăciun în varianta chineză, cu mai multe amante, cu mai mulţi copii, dar şi cu crime. Meritul lui este că aduce pe ecran în premieră o situaţie care există în China contemporană, dar care nu a mai fost prezentată până acum - adulterul.
 
Când filmul începe cu Oda bucuriei cântată de un copil în chineză, te gândeşti că o fi vreun salut al cineastului către cenzura chineză care i-a puricat scenariul timp de cinci luni (în loc de una, cum se obişnuieşte), dar pe urmă înţelegi că şi aici copiii se află la mijloc.

Un bărbat între două femei, o existenţă dublă - două familii, doi copii. Pe de o parte o viaţă modest, într-un apartament de bloc, de alta un trai de nouveau riche, cu bucătăreasă, călătorii în străinătate, firmă, maşină. Între ele, alte amante pasagere.

Probabil cenzura a văzut în poveste o critică la un mod de viaţă inspirat de capitalism - ceea ce poate să nu însemne neapărat că Lou Ye şi-a dorit asta (în precedentul Summer Palace construise o poveste de dragoste cu scene erotice îndrăzneţe - şi scandaloase pentru cenzură, având pe fundal protestele din 1989 din Piaţa Tienanmen).
 
Dar triunghiul conjugal nu are tăietura din filmul lui Radu Muntean, ci se revarsă peste margini provocând morţi neplănuite, personaje care sunt oarecum incitate de noul tablou, o vagă tramă de film poliţist care apare şi dispare în ţesătura unei drame de alcov - totul într-un film de o oră şi 40 de minute care pare - poate din pricina cenzurii, destul de demonstrativ în intenţii.

Dar un film de văzut pentru că e prima dată când noii îmbogăţiţi ai Chinei ultimilor 15 ani ajung pe ecran punându-li-se moravurile sub lupă.

Alte domenii ale luptei
 
În afara competiţiei, dar în Selecţia Oficială au venit în 2012 două filme semnate de alţi doi prieteni ai Cannes-ului, Apichatpong Weerasethakul şi Fatih Akin. Primul, care a luat Palme d'Or-ul în 2010, a adus un film de o oră şi un minut, Mekong Hotel, al doilea un documentar la care lucrează din 2006, Müll im Garten Eden / Polluting Paradise. Niciunul memorabil.
 
Mekong Hotel e situat în universul obişnuit al lui Weerasethakul, cu fantome ale trecutului care bântuie cadre liniştite, dar în ciuda câtorva momente care amintesc de Loong Boonmee raleuk chat / Unchiul Boonmee care îşi aminteşte alte vieţi, e mai degrabă senzaţia unui film de trecere între două realizări memorabile, un passe temps cu multă muzică şi cu regizorul însuşi la un moment dat în cadru, aşezat lângă chitarist. O pauză în care cineastul continuă să se interogheze asupra motivelor pentru care face film.
 
Şi Müll im Garten Eden / Polluting Paradise dă glas datoriei lui Fatih Akin faţă de pământul familiei sale. Descoperind în 2006 că Trabzon, locul de unde se trage familia sa din Turcia, e şi locul de baştină al bunicii lui Bob Dylan, Fatih Akin a vizitat această zonă în 2005 când a descoperit o realitate tristă aflată chiar în punctul ei zero: un loc pentru strângerea gunoaielor urma să se construiască chiar în vecinătatea satului. Oamenii s-au revoltat, primarul s-a burzuluit la partidul lui, iar Fatih Akin a simţit că e momentul să se implice. Aşa că a început să filmeze şi l-a delegat pe fotograful satului ca atâta timp cât el e în Germania să filmeze tot ce se întâmplă important.

Filmul nu e inovativ ca manieră (cineastul a spus că multă vreme nu ştia ce urma să facă din material), şi selecţionarea lui la Cannes în chiar vitrina festivalului se datorează numelui autorului, altfel există destule festivaluri de film documentar.

Mai plăcută a fost revenirea lui Ulrich Seidl, tăcut de la Import/Export încoace. Paradies: Liebe / Paradise: Love e primul film dintr-o trilogie care are în centru câte un personaj feminin provenind din aceeaşi familie.

Iniţial era vorba despre un singur film, dar Seidl a preferat până la urma să facă trei filme distincte concentrate primul pe o cincuagenară care caută iubirea prin comerţ sexual în Kenya, al doilea pe sora ei care merge la Viena într-o misiune catolică, şi al treilea pe fiica celei dintâi care participă la o tabără de slăbit.

Deşi începe în nota obişnuită a filmelor lui Seidl, cu nişte retardaţi dându-se pe maşinuţe şi filmaţi frontal din faţă (faimoasele "tablouri Seidl"), plus supraveghetoarea lor lipită de un tapet cu un peisaj exotic, Paradies: Liebe continuă în cheie comică, arătând faţa amuzant-hidoasă pe care turismul occidental şi în special sexual o ia în lumea a treia.

În paradisul kenyan, unde localnicii trăiesc într-o sărăcie lucie perfect contrastantă cu vilele de vacanţă pentru turiştii europeni, legătura dintre cele două lumi se face în aşa fel încât nu ştii cine profită de cine. Seidl şi co-scenarista (şi soţia sa) Veronika Franz trec dincolo de aparenţele şi de stereotipurile întâlnite şi de o parte, şi de cealaltă, şi arată cum se ciocnesc cele două lumi, influenţându-se.

Rezultatul acestei munci de documentarist (metoda Ulrich Seidl favorizează autenticitatea) e demn de un documentar şi pentru că în final nu vei fi nici numai de partea europenelor şi împotriva africanilor, nici invers. Fiecare personaj are dreptatea lui, fiind în egală măsură demn de milă şi demn de dispreţ.

Europenele purii îşi bat joc de tinerii localnici şi îi tratează ca pe nişte bucăţi de carne, iar ei le exploatează fără remuşcări. Nu doar sexul se plăteşte, dar şi sentimentul - ne spune Seidl prin intermediul eroinei sale (interpretate de curajoasa Margarethe Tiesel care filmează scene nud alături de Beach Boys, aşa cum sunt numiţi localnicii care nu vând doar mărgele, ci şi corpurile lor).

Seidl a folosit în film doi Beach Boys chiar în roluri de Beach Boys. Unul a locuit în Germania timp de patru ani cu o Sugar Mama şi cei trei copii ai acesteia. Altul spune că are iubită kenyană care nu ştie că a avut până acum trei amante europene.

În Paradies: Liebe nuditatea frizează de multe ori grotescul şi tristeţea (reţeta obişnuită a lui Seidl, sursa de scandal la Cannes în anii trecuţi), dar există un moment când corpul supraponderal al eroinei devine erotic, frumos.

E un moment precis, iar enunţarea lui ţine de un voal mov care acoperă un pat galben cu un corp gol pe el, pentru a-l feri de ţânţari. Fericirea eroinei - care poate colora aerul din jur, sau poate doar îndulci viziunea regizorului, nu schimbă şi lumea pentru că această Sugar Mama va trece dintr-o dezamăgire în alta.

Dacă va rămâne cu ceva atunci e amintirea instantanee a unui corp tânăr de băiat kenyan odihnindu-se, corp fotografiat nu pentru a se lăuda în faţa celor de-acasă, cât pentru a imortaliza un moment care nu se va mai întoarce.

Noi, în schimb, ne întoarcem mâine cu noi poveşti - în special despre filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri, care va fi prezentat presei.