De data asta, el îşi poartă măiestria aşa cum James Bond îşi purta smokingul, cocteilul preferat şi invincibilitatea, în zilele lui bune din anii ’60. De altfel, acţiunea este plasată chiar în epoca aceea şi protagonistul, un escroc adolescent (Leonardo DiCaprio), are un moment irezistibil (printre multele altele), cînd, încercînd să se stileze, merge la filmul Goldfinger şi astfel învaţă cum trebuie să se îmbrace, cum trebuie să ridice din sprînceană, ce Aston Martin trebuie să conducă şi ce trebuie să facă, dacă întîlneşte o femeie numită Pussy – în fine, cam tot ce trebuie să ştie despre viaţă un băiat de 17 ani.
Dîndu-se drept pilot, tînărul face mulţi bani şi multe călătorii, după care hotărăşte să se cuminţească şi, după o perioadă de studiu intens al serialelor cu doctori şi al benzilor desenate cu Dr. Kildare, începe să se dea drept medic. Cînd se plictiseşte şi de identitatea asta, se orientează spre drept, folosind ca material documentar dramele de tribunal de la televizor. Şi îi iese. Şi mai mult decît atît, tipul are tupeul de a fi o persoană reală – Frank W. Abagnale, a cărui autobiografie din 1980 a stat la baza excelentului scenariu (de Jeff Nathanson) cu care a lucrat Spielberg. (Abagnale a devenit un expert FBI în probleme de falsificări.)
Şi mai mult decît atît, aşa cum îl joacă DiCaprio (probabil singurul actor american care poate să ia un personaj aflat în jurul vîrstei de 16 ani şi să-l ducă – firesc, pe nesimţite – pînă spre 30), Abagnale e perfect convingător: cînd ai atîta farmec adolescentin (dar niciodată obraznic, niciodată agresiv) şi un pas atît de elastic, te poţi vîrî pe sub pielea oricui, ca într-un costum nou care-ţi vine bine – toate îţi vin bine.
Hitchcock a gîdilat şi el, în filme precum La nord prin nord-vest, fanteziile noastre – cei cu slujbe fixe şi impozite de plătit – despre cum ar fi să ne pierdem busola şi locul în bancă, s-o luăm pur şi simplu pe coclauri. Dar acolo unde Hitchcock punea paranoia, Spielberg pune dragostea. Mai precis, dragostea filială. Christopher Walken joacă rolul tatălui, un escroc mărunt, veşnic urmărit de fisc, a cărui unică agoniseală – iubirea unei franţuzoaice elegante (Nathalie Baye), pe care o furase cîndva în paşi de dans de sub nasurile cîtorva zeci de rivali – s-a tot împuţinat, pînă cînd n-a mai rămas nimic. El e un perdant, soţia lui îl părăseşte în cele din urmă pentru un cîştigător, iar fiul lui fuge de-acasă şi timp de cinci ani nu se mai opreşte din fugă şi din furat, de parcă ar vrea să astupe cu bani groapa care s-a căscat la picioarele tatălui său. (Costul acestei crize adolescentine s-a ridicat la cîteva milioane de dolari.)
Greutatea lui Walken prinde bine uşurătăţii filmului; ne uităm la el şi vedem cum se depun înfrîngerile pe faţa unui om – e din ce în ce mai groggy şi mai greoi. Şi pe măsură ce se scufundă, fiul său zboară din ce în ce mai sus, dar ceva din legătura lor se păstrează: în cursul filmului, DiCaprio şi Walken ajung chiar să semene fizic, şi nu ştiu cine, în ce film, s-a mai uitat la Walken cu atîta dragoste, de la Robert De Niro (în Vînătorul de cerbi) încoace!
Mai există un tată în film – unul ideal (doar e interpretat de Tom Hanks): agentul FBI care-l urmăreşte pe hoţ. Ochelarist, dependent de muncă şi îmbrăcat ca un cioclu, el pare iniţial opusul lui DiCaprio – un om căruia îi pasă atît de puţin de stil, încît nu poţi decît să-i faci în ciudă şi să-i admiri stilul. Tot dă să-l prindă pe băiat, băiatul fuge, iar dă să-l prindă, iar fuge – pînă cînd realizezi că băiatul a încetinit, nici poliţistul nu mai e atît de încrîncenat, iar joaca lor nu mai seamănă a hoţii şi vardiştii, ci a fuga de-acasă.
De fapt, primul indiciu apăruse mult mai devreme, cînd urmăritul, stînd singur de Crăciun într-un hotel de nu-ştiu-unde şi vrînd să sune acasă (dar care casă?), pusese mîna pe telefon şi îl sunase pe urmăritor. Sună siropos, dar amintiţi-vă că nici E.T. nu sună prea convingător, pînă în momentul cînd îl vezi şi te topeşti. Şi e tot povestea unui puştan rătăcit care le face probleme tuturor, dar nu vrea decît să sune acasă.