Art&Roll / aprilie 2003
Trăim zile ciudate... Americanii ne anunţă aproape la secundă când începe războiul şi pe ce canal îl putem vedea (in stereo, where available) - în vremurile bune era nevoie de un atentat, un Sarajevo, un Danzig, un Pearl Harbor, ceva... Michael Jackson acceptă să acorde un interviu şi nici măcar nu pare să-şi dea seama cât şi cum se face de râs - în vremurile bune nu-l vedea nimeni la faţă, necum să-i ia un interviu despre cum bea el lăptic cu copilaşii cu care e mândru (!!!) că-şi împarte pătuţul, iar muzica lui se mai şi vindea... Iar Steven Spielberg rupe gura târgului (pe care renunţă, în fine, să-l subestimeze) cu un film absolut formidabil, deopotrivă autobiografic (deşi e bazat pe biografia altcuiva!), autocritic şi autoreferential, totodată cea mai sinceră şi neaşteptată confesiune/spovedanie pusă vreodată în imagini de un cineast profesionist - în vremurile "bune" ar fi contat doar banii, succesul şi un anume mesaj... Catch Up with Me... If You Can!

La origine, povestea lui Frank Abagnale Jr., escrocul care, între 1963 şi 1969, s-a dat drept pilot, doctor, avocat etc. şi a împărţit în dreapta şi în stânga cecuri false în valoare de peste 3 milioane de dolari, trebuia să fie adusă pe marele ecran de Gore Verbinski. De fapt, un scenariu bazat pe povestea lui Abagnale, scris de însuşi împricinatul, bântuie prin Hollywood de vreo 10-15 ani, dar o bună bucată de vreme nu s-a încumetat nimeni. La final de 2000, studiourile DreamWorks SKG decid să facă filmul, îl angajează pe Jeff Nathanson să scrie un nou scenariu şi pe Gore Verbinski să regizeze. La vremea aceea, Verbinski semnase doar simpaticul Mouse Hunt şi inofensivul The Mexican, ambele produse de DreamWorks, cel mai tânăr studio hollywoodian (înfiinţat în 1995), ai cărui patroni sunt Jeffrey Katzenberg, David Geffen şi Steven Spielberg. Treburile par a merge strună, Leonardo DiCaprio (venit după eşecul The Beach) semnează pentru rolul principal, James Gandolfini (venit după uriaşul succes Sopranos) semnează pentru rolul agentului FBI Carl Hanratty, personaj obsedat de capturarea lui Abagnale, Spielberg e încântat de rolul său (producător) şi filmările stau să înceapă... Dar... omul propune şi Dumnezeu dispune: Leo DiCaprio trebuie să mai rămână cel puţin trei luni în Italia, unde filmează în regia lui Martin Scorsese pentru Gangs of New York, Gandolfini nu poate să mai aştepte - sezonul trei din Sopranos trebuie filmat rapid, başca, pe regizorul Verbinski îl apucă pandaliile şi se trezeşte concediat! În paranteză fie spus, e a doua oară că tânărul regizor (care a dat lovitura în publicitate cu broaştele Budweiser) o păţeşte identic - în 1998, cu două săptămâni înainte de a începe filmările pentru Mission to Mars, a rămas fără slujbă, în circumstanţe oarecum identice; în locul său a fost chemat Brian De Palma, care a reuşit un film (prea) personal şi aparte... dar să nu divagăm. Catch Me If You Can devine un proiect damnat, David Fincher şi Jim Cameron cochetează cu regia, Ed Harris ar dori rolul lui Gandolfini, dar, practic, nu se întâmplă nimic... Dar există un deus ex machina - Tom Hanks citeşte scenariul, e încântat, negociază rolul agentului FBI şi, mai mult decât atât, îl convinge pe amicul său Spielberg (cu care colaborase îndeaproape la Saving Private Ryan şi la seria HBO Band of Brothers, şi, mai de departe, la Joe vs. the Volcano şi The Money Pit) să regizeze! Leo îşi încheie (temporar) aventura de la Cinecitta şi filmările se pornesc la început de 2002... Din cauza post-producţiei giganticului Gangs of New York (plus tăieturi, plus refilmări) şi Scorsese şi Spielberg au "premiera" în aceeaşi zi (!) - 25 decembrie, extrem de straniu, nu numai din pricină că DiCaprio joacă rolul principal în ambele filme, ci şi datorită poveştii de la începutul anilor '90, când Marty trebuia să facă Schindler's List, iar Steven - Cape Fear, dar au schimbat proiectele între ei iar restul... e istorie. La fel de stranie e coincidenţa care a făcut ca noul Spielberg să ajungă în România aproape în acelaşi timp cu noul De Palma, anume Femme Fatale, poate cel mai frumos, curat şi complex film al unui vechi prieten de-al lui SS, hăt, pe vremea când regizorii americani se credeau zei, iar Hollywoodul era Olimpul. Şi cred că e momentul să ne întoarcem puţin în timp...

Debutul cinematografic al lui Steven Spielberg nu s-a produs în 1974, cu The Sugarland Express, aşa cum cred cei mulţi, şi nici în 1971, cu mult-aclamatul (şi pe bună dreptate) Duel, cum susţin cunoscătorii, şi nici măcar în 1969, cu Night Gallery (film în scheciuri, co-regizat cu Boris Sagal şi Barry Shear), cum pretind maniacii - nu, Steven a debutat la 7 ani (8 sau 9 după unele hrisoave), în grădina casei părinţilor săi din Santa Monica (pare-mi-se), unde a realizat un filmuleţ de război, cu soldăţei, cu tanculeţe, cu efecte speciale (!) şi cu prietenii de atunci! Lăsând gluma la o parte, Spielberg este astăzi sinonim cu entertainment in movies; cu toate că era nesigur şi bolnav de timiditate, în 1975 a reinventat practic cinematograful de consum (şi datorită faptului că rechinul Bruce s-a dus la fund, Jaws este azi nu numai campion la popcorn dar şi capodoperă) - doi ani mai târziu, amicul său George a rezolvat ce mai era de rezolvat, dar despre teoria conform căreia Spielberg şi Lucas au distrus filmele, altă dată; ET i-a adus bani grei şi adoraţia copiilor de pretutindeni; Close Encounters of the Third Kind i-a adus aprecierea criticilor cei mai pretenţioşi; trilogia Indiana Jones (în curând tetralogie!?), realizată împreună cu acelaşi Lucas, l-a consacrat; a produs succese uriaşe, inteligente (Back to the Future) sau de consum (Men in Black); a lansat cel puţin doi cineaşti esenţiali (Joe "Gremlins" Dante şi Robert "Forrest Gump" Zemeckis); a încercat de câteva ori bune să schimbe foaia, să treacă de la efectele speciale la efectele profunde (Color Purple, Always, Empire of the Sun), dar a reuşit abia în 1993, cu Schindler's List; a schimbat (din nou!) faţa cinematografului cu Jurassic Park; a respectat ani şi ani de zile aceeaşi cerinţă a spectatorului (minte-mă frumos!)...

Steven Spielberg este astăzi cel mai puternic regizor american, un statut pe care şi l-a dorit cu disperare, dar care l-a împiedicat (cel puţin în opinia sa) să fie luat în serios, chiar şi după evenimentul Schindler's List (proiect trecut pe la Kubrick, Polanski şi Scorsese). Rateurile (ambiţioase, ce-i drept) Amistad, A.I. şi Minority Report confirmă într-un fel neliniştea şi temerile regizorului; dacă omitem mai sus-pomenitul Schindler's List (cu toată grija şi graţia realizării, tot manipulare se cheamă) şi Raiders of the Lost Ark (cu tot farmecul şi spontaneitatea lui Harrison Ford, tot matineu se cheamă) Spielberg n-a mai făcut un film excepţional de la Close Encounters... Ceea ce face şi mai spectaculos acest Catch Me If You Can, un film infinit mai profund şi inteligent decât divertismentul agreabil pe care s-au încăpăţănat să-l vadă criticii de aiurea - au ochii şi nu văd...

Să facem un mic efort şi să trecem peste secvenţele amuzante (şi sunt multe, filmul a fost marketat drept comedie), să trecem peste genericul de debut, delirant, conceput de francezii Olivier Kuntzel şi Florence Deygas în stilul vechilor capodopere semnate Maurice Binder, pentru seria Bond, sau Saul Bass, pentru Alfred Hitchcock (de altfel, peste întreg filmul pluteşte o adiere... de la nord prin nord-vest!), să trecem peste muzica jucăuşă a eternului John Williams (mai în formă ca niciodată), inspirată clar din John Barry, Bernard Herrmann, Henry Mancini şi Morricone, să trecem peste imaginile incredibil de luminoase (for a change) reuşite de polonezul Janusz Kaminski (colaborator permanent al lui SS de la Schindler încoace), să trecem peste folosirea inspirată a clasicelor semnate Kinks, Sinatra sau Hal David, să trecem şi peste interpretarea uniform perfectă a unor Hanks, DiCaprio sau Christopher Walken (splendid e un cuvânt mic), să trecem şi peste citate/referinţe (antologic cadrul cu bancnota, cu trimitere la pana din Forrest Gump!), să trecem peste toate aceste superlative, care singure ar trebui să califice Catch Me... în categoria excepţional, şi să încercăm să vedem filmul din spatele filmului.

Nici nu e greu până la urmă - trebuie să fii orb sau răuvoitor pentru a nu vedea în povestea escrocului simpatic, bolnav de singurătate şi îngrozit la gândul că oamenii l-ar putea percepe drept naiv, povestea lui Spielberg însuşi! Abagnale este un puşti care inventează poveşti pentru a-şi exorciza crizele adolescentine, un puşti blagoslovit cu harul improvizaţiei (formidabilă scena din şcoală, unde tânărul se dă drept suplinitor şi predă în această calitate o săptămână - Steven şi-a petrecut luni de zile pe platourile de la Universal, dându-se drept producător!!!), pasionat de regie, James Bond şi efecte speciale, un puşti care a creat iluzii pentru a câştiga bani şi care a ajuns în final să lucreze pentru aceia care-l vânaseră! Şi să câştige bani buni! Absolut fiecare cadru din acest film poate fi interpretat, aproape fiecare scenă este o metaforă (negocierea cu modelul/prostituata nu e oare transpunerea în cheie ironică a contractelor care se încheie la Hollywood?); până şi subtextul "familie", atât de apăsat/forţat pe vremuri (vezi E.T. sau anodinul Hook) se potriveşte aici perfect, pentru a oferi personajelor motivaţie şi adâncime şi pentru a reflecta, cinic, propriul destin al cineastului. Asta ca să nu mai vorbim de personajul tatălui, Abagnale Sr., ale cărui reacţii şi replici se pot citi pe cel puţin patru nivele diferite, şi căruia Christopher Walken îi conferă o graţie şi un tragism desăvârşite - de altminteri, filmul mai poate fi interpretat şi ca povestea unui fiu care-şi caută tatăl şi a unui (alt) tată care-şi caută copilul - tema atât de dragă amicului Steven.

Fiindcă veni vorba de amici, Brian De Palma spunea cândva că cinematograful nu e decât o mare minciună: "Aparatul de filmat minte cu 24 de cadre pe secundă!" Iată că Steven Spielberg îşi asumă în fine rolul de manipulator/iluzionist, de data aceasta pe faţă, şi realizează deschis un film despre manipulare, despre atracţia pe care o exercită asupra noastră faima, comicsurile, cinematograful, media, televiziunea, un film trist, în nici un caz o comedie, un film care loveşte cumplit în detractori, filmul teribil de emoţionant al unui cineast matur, care are în fine curajul să ne privească în ochi şi să spună: "Ăsta sunt!". Dacă secvenţa briliantă de la capătul terminalului ("Unde te mai grăbeşti?, întreabă agentul FBI... Nu te mai urmăreşte nimeni!") poate fi uşor interpretată (deşi mesajul e evident, uşor arogant şi, vai, cât de adevărat!), ultimul insert de la final ("Frank şi Carl sunt astăzi prieteni buni") este (ţineţi-vă bine!) un ultim truc, un ultim as în mâneca magicianului... Personajul agentului FBI nu exista - a fost inventat pentru a echilibra filmul şi a construi o relaţie ofertantă! Pe ecran! Încă o minciună, încă o manipulare, încă o iluzie... Jumătate din sală aplaudă, jumătate se încruntă... Voi ce faceţi? Până vă hotărâţi, eu sunt ocupat să-mi scot pălăria.

Da, trăim zile ciudate...
Regia: Steven Spielberg Cu: Tom Hanks, Leonardo DiCaprio, Christopher Walken

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus