Despre eul supraponderal - Actriţa la Undercloud, 2012

Hai cu monologu'! Hai cu melodia! Aşa-i la audiţie. Trebuie să fii artistic pe bandă rulantă. Aşa e când eşti actor. Fie că vrei, fie că nu vrei (ai şi tu momentele tale), ţi se dă drumul pe scenă şi trebuie să faci ceva ca să distrezi lumea, să o întristezi, să o emoţionezi. Depinde de gen. Dar de cele mai multe ori, trăieşti un perpetuu şoc ce te traversează cu viteza unui fulger: "Oare ce vor oamenii de la mine?" După care, n-ai de ales, şi le oferi ce ai învăţat. Depinde doar de felul în care o faci, ca ei să primească sau nu.
 
Actriţa - un spectacol care ne arată ce implică meseria de actor. Un joc în joc, la care eşti îndemnat să te alături cu întreaga-ţi simţire, dacă ai curajul. Cum este să te simţi total descoperit în faţa unei mase de oameni? Este imposibil să te laşi privit, să fii tu oglinda lumii, dacă nu o faci cu toată bucuria şi dăruirea de care eşti capabil.
 
Acest spectacol cu şi de Anca Sigartău este o alternanţă de poezii inedite, de interacţiuni cu publicul, de monoloage interioare şi de melodii în care muzicalitatea se îmbină cu jocul actoricesc. Toate momentele sunt încărcate cu dozajul optim de energie, ritmul nu trenează. Visul de a fi actriţă este transmis prin toţi porii fiinţei ei, astfel încât, singurul lucru care devine puţin repetitiv este exprimarea verbală a acestei dorinţe.
 
Menirea actorului apare, la prima privire, destul de clară: să reuşească să distreze şi să destindă un grup de oameni care vin la teatru după o zi obositoare. Sarcină deloc uşor de îndeplinit, având în vedere că viteza cu care fuge gândul este mai mare decât cea a luminii. Tocmai aici stă marea artă a actorului, şi a artistului în general. Dar, dacă reuşeşte, actorul va fi nemuritor, va rămâne în istorie datorită cuvântului... pentru că "mai întâi a fost Cuvântul" şi prin imensa lui forţă creatoare, toate se fac şi se desfac. Se desenează peisaje, se colorează sentimente, se fabrică emoţii, se despachetează amintiri, se sculptează frumuseţe, se dă gratis bucurie. Acestea sunt stările pe care le transmite Actriţa. Ar putea părea siropos, însă sinceritatea ca principală tehnică de joc şi respectată ca regulă de bază, ţine departe o astfel de caracterizare.
 
E foarte interesant de observat cum replici celebre ale personajelor lui Cehov sau ale lui Shakespeare, scoase din context, sună total diferit şi nebănuit de viu. Sunt spuse "aici şi acum", se potrivesc perfect cu situaţia de moment şi crezi că Actriţa, spunându-le, se referă la starea ei, după care te uimeşte dezvăluindu-ţi faptul că e vorba de încă un rol: "Asta a fost Irina din Trei surori." Actoria te face să crezi orice, dar mai presus de toate te face şi te învaţă să crezi în tine. O lecţie de "a fi" sau "a nu fi" tu însuţi. Un joc de "a fi" sau "a nu fi". O povară dulce a eului care simte nevoia să se multiplice în altele. Dacă ar fi să parafrazăm titlul romanului lui Milan Kundera Insuportabila uşurătate a fiinţei, am putea spune că actorul poartă "insuportabila povară a unui eu supraponderal", pentru că el absoarbe, "înghite" orice experienţă de viaţă pe care o foloseşte apoi de fiecare dată în reproducerile sale de personaje, aşa cum reciteşti mereu de pe foi îngălbenite reţetele pentru prăjituri.
 
"Îngerul a strigat"... pauză... degetele îngheaţă pe clapele pianului... vocea se stinge... respiraţia tace... un reflector pâlpâie scurt, luminând celălalt colţ al scenei, ca o fulguire de lumină, ca o umbră de aripi... vid mut în sală, "... şi tu nu l-ai auzit". Strigătul actorului l-ai auzit?