Vecinul din ziua de azi - mioriticul postmodernist - Monoloagele vecinului la Undercloud, 2012

Monoloagele vecinului - un one-man show de şi cu Laurenţiu Bănescu este un spectacol manifest pentru teatrul independent de orice şi pentru libertatea gândirii şi a conştiinţei. O veioză cu picior lung, un casetofon şi hainele de pe el constituie singura recuzită a actorului. Se joacă aproape pe întuneric. Expresiile feţei nu se disting, ci mai degrabă, în faţa noastră se joacă nişte "umbre călătoare" Ale cui umbre? Ale persoanelor cu care intrăm în contact în viaţa de zi cu zi, ale vecinului, fie că e vorba de bătrânelul care vrea să ia în chirie un student, de soţul care se simte vinovat pentru că, într-un moment de furie, şi-a "violat" nevasta, de un bărbat care aşteaptă la rând să se spele pe mâini sau de cel care tot ce vrea e să-şi facă un duş, pentru ca în final vocea actorului să se suprapună vocii personajului, încât nu mai poţi face distincţie între cele două, fapt ce creează o apropiere specială faţă de public.
 
Ordinea monoloagelor este bine gândită: primul monolog este cel al bătrânului care vrea să ia un student în gazdă parcă pentru a mai ţine un timp moartea departe de el, apoi se trece prin etapele bărbatului în floarea vârstei care este interesat de politică, se implică activ în problemele sociale, este revoltat şi acţionează, se ajunge la bărbatul cumsecade, dar neinstruit, la cel mistic care ne avertizează în legătură cu conspiraţiile puse la cale de oameni foarte influenţi. Pe măsură ce "înaintează în monoloage", îşi dă jos câte un articol de îmbrăcăminte: dezbrăcarea de convenţii, nerespectarea limitărilor impuse şi autoimpuse, descătuşare şi deschidere, întoarcere la o anumită formă primordială, suprasensibilă şi cu o putere mare de percepere a stimulilor iraţionali. Suntem îndemnaţi să regăsim uşurinţa în a comunica . Să ne regăsim pe noi înşine într-o lume care se îndepărtează de centru, o lume care "s-a pierdut în spaţiu".
 
Personajele sunt bine diferenţiate din joc şi din scriitură, însă fiind roluri de compoziţie care cer schimbări destul de radicale de voce şi atitudine au uneori unele accente false. Este de apreciat însă uşurinţa şi sinceritatea cu care actorul Laurenţiu Bănescu realizează trecerile. Se simte totuşi nevoia de a distinge expresiile feţei, pentru că altminteri, predominarea vocii relativizează timpul, unele momente părând de durată mare. Pentru întunericul în care se "bălăcesc" personajele există şi o explicaţie metaforică: se distinge doar glasul vecinului, al unui vecin generic pe care îl lăsăm să vorbească, dar nu îl luăm în seamă, nu ştim ce îl doare cu adevărat.
 
De asemenea, personajele se bucură de unicitate şi asta datorită aerului lor mioritic, cu tentă postmodernă (date fiind situaţiile cu care ne confruntăm în zilele noastre şi a unei variante a melodiei "Robot armăsar attack" a trupei Subcarpaţi folosită ca interludiu muzical între momente): acea revoltă mută, acea conştiinţă care vociferează doar pentru ea însăşi, dar care în mod obscur lasă totuşi un testament câtorva discipoli. În seara aceasta de 11 septembrie 2012 (poate nu întâmplător, având în vedere discuţia despre eliminările pe care le comandă unii din mai marii lumii), spectatorii adunaţi la Clubul Ţăranului Român au fost discipolii, pentru că în ciuda... sau tocmai datorită statutului de spectacol-manifest, el trebuie să iasă, la propriu şi la figurat, din întuneric.