Vecinul din ziua de azi - mioriticul postmodernist - Monoloagele vecinului la Undercloud, 2012

Monoloagele vecinului - un one-man show de și cu Laurențiu Bănescu este un spectacol manifest pentru teatrul independent de orice și pentru libertatea gândirii și a conștiinței. O veioză cu picior lung, un casetofon și hainele de pe el constituie singura recuzită a actorului. Se joacă aproape pe întuneric. Expresiile feței nu se disting, ci mai degrabă, în fața noastră se joacă niște "umbre călătoare" Ale cui umbre? Ale persoanelor cu care intrăm în contact în viața de zi cu zi, ale vecinului, fie că e vorba de bătrânelul care vrea să ia în chirie un student, de soțul care se simte vinovat pentru că, într-un moment de furie, și-a "violat" nevasta, de un bărbat care așteaptă la rând să se spele pe mâini sau de cel care tot ce vrea e să-și facă un duș, pentru ca în final vocea actorului să se suprapună vocii personajului, încât nu mai poți face distincție între cele două, fapt ce creează o apropiere specială față de public.
 
Ordinea monoloagelor este bine gândită: primul monolog este cel al bătrânului care vrea să ia un student în gazdă parcă pentru a mai ține un timp moartea departe de el, apoi se trece prin etapele bărbatului în floarea vârstei care este interesat de politică, se implică activ în problemele sociale, este revoltat și acționează, se ajunge la bărbatul cumsecade, dar neinstruit, la cel mistic care ne avertizează în legătură cu conspirațiile puse la cale de oameni foarte influenți. Pe măsură ce "înaintează în monoloage", își dă jos câte un articol de îmbrăcăminte: dezbrăcarea de convenții, nerespectarea limitărilor impuse și autoimpuse, descătușare și deschidere, întoarcere la o anumită formă primordială, suprasensibilă și cu o putere mare de percepere a stimulilor iraționali. Suntem îndemnați să regăsim ușurința în a comunica. Să ne regăsim pe noi înșine într-o lume care se îndepărtează de centru, o lume care "s-a pierdut în spațiu".
 
Personajele sunt bine diferențiate din joc și din scriitură, însă fiind roluri de compoziție care cer schimbări destul de radicale de voce și atitudine au uneori unele accente false. Este de apreciat însă ușurința și sinceritatea cu care actorul Laurențiu Bănescu realizează trecerile. Se simte totuși nevoia de a distinge expresiile feței, pentru că altminteri, predominarea vocii relativizează timpul, unele momente părând de durată mare. Pentru întunericul în care se "bălăcesc" personajele există și o explicație metaforică: se distinge doar glasul vecinului, al unui vecin generic pe care îl lăsăm să vorbească, dar nu îl luăm în seamă, nu știm ce îl doare cu adevărat.
 
De asemenea, personajele se bucură de unicitate și asta datorită aerului lor mioritic, cu tentă postmodernă (date fiind situațiile cu care ne confruntăm în zilele noastre și a unei variante a melodiei "Robot armăsar attack" a trupei Subcarpați folosită ca interludiu muzical între momente): acea revoltă mută, acea conștiință care vociferează doar pentru ea însăși, dar care în mod obscur lasă totuși un testament câtorva discipoli. În seara aceasta de 11 septembrie 2012 (poate nu întâmplător, având în vedere discuția despre eliminările pe care le comandă unii din mai marii lumii), spectatorii adunați la Clubul Țăranului Român au fost discipolii, pentru că în ciuda... sau tocmai datorită statutului de spectacol-manifest, el trebuie să iasă, la propriu și la figurat, din întuneric.