Starea muzicii noi - Dan Dediu, Valentina Sandu-Dediu şi Ion Bogdan Ştefănescu

N-am putut refuza oferta artistică complexă propusă de muzicienii Dan Dediu, Valentina Sandu-Dediu şi Ion Bogdan Ştefănescu şi am mers la Ateneul Român la lansarea cărţilor celor trei şi la recitalul lor - portret componistic Dan Dediu. Recunosc că un aspect important în această decizie a avut faptul că facem parte din aceeaşi generaţie, ieşită în lume de pe băncile învăţământului muzical superior românesc la începutul deceniului zece al secolului trecut. Cei trei au trecut ulterior şi prin alte şcoli muzicale din Europa sau America, iar aceste experienţe se simt în deschiderea pe care o dovedesc fiecare în felul său, în faţa actului artistic, cel puţin. În plus, cei trei fac parte dintre muzicienii care au înţeles că evenimentele strict muzicale nu-şi mai ajung în invazia de informaţie inclusiv culturală care ne înconjoară, iar pentru a atrage atenţia este bine să îmbini mai multe puncte de interes.

Concertul la care am participat a fost precedat de o triplă lansare de carte, prezentată de Petre Codreanu şi Octavian Nemescu. Este vorba despre Muzica nouă între modern şi postmodern - mai mult decât o "adunătură de articole şi eseuri", după cum o prezenta cu umor şi modestie autoarea Valentina Sandu-Dediu, despre Radicalizare şi guerilla - o "colecţie de cărţi ratate", după mărturia amuzată şi amuzantă a autorului, compozitorul Dan Dediu şi despre Joc de oglinzi, subintitulată Tehnici şi timbralităţi arhaice în creaţia modernă pentru flaut, un veritabil tratat despre interpretarea contemporană la flaut a lui Ion Bogdan Ştefănescu.

Ocupând deja pe merit poziţii importante în viaţa muzicală românească, cei trei se află încă la acea vârstă şi în acel punct al carierei în care fac legătura între prospeţimea stării de permanentă autointerogare şi certitudinea stării de "bine veşnic" al monstrului sacru. Chiar dacă "vîrsta socială" are toate şansele să-şi pună insidios amprenta egalizatoare asupra evoluţiei lor, alterând, poate, mesajul iniţial (aşa cum, de altfel, ni se întâmplă celor mai mulţi dintre noi), sunt totuşi şanse ca cei trei să reuşească o supravieţuire spirituală pe care le-o dorim şi ne-o dorim din toată inima. Fie ca stările lor sociale din ce în ce mai... cuprinzătoare să nu le răpească tinereţea şi neastâmpărul spiritual, nu de alta, dar viitorul muzical românesc depinde din ce în ce mai mult de contactul cu realitatea obiectivă, prea puţin idealizată.

Dacă momentul lansărilor de carte a aparţinut în egală măsură celor trei autori, respectiv laturii teoretice a personalităţilor lor artistice (chiar dacă Ion Bogdan Ştefănescu se afla la prima carte, iar ceilalţi doi au debutat de mult în această direcţie), în partea a doua a serii cei trei s-au transformat în interpreţi, tălmăcind într-o gamă interpretativă seducător de variată fragmente ale universului interior al compozitorului Dan Dediu, personaj faţă de care fiecare în parte a avut câte ceva de spus.

Programul a fost centrat în jurul combinaţiilor între flaut(e) şi pian (la două sau patru mâini, respectiv două piane), Dan Dediu având o creaţie suficient de consistentă în această direcţie pentru a asigura conţinutul unui concert integral. Piese din seria Naufragii I-VI pentru flaut solo au parcurs întregul recital, ele reprezentând pretexte de etalare a timbralităţii instrumentului în diverse ipostaze, ca de obicei cuceritor prezentate de Ion Bogdan Ştefănescu. Cei doi pianişti se află într-o formă interpretativă remarcabilă (deşi preocuparea lor principală nu este aceasta, fiind unul compozitor - Dan Dediu şi celălalt muzicolog - Valentina Sandu-Dediu), iar acesta a fost unul dintre motivele pentru care piesele care au apelat şi la pian, indiferent în ce combinaţie (pianul fiind utilizat doar prin intermediul claviaturii, iar autorul nesimţind nevoia să se ajute de alte moduri de emisie ale instrumentului pentru a-şi transmite mesajul) au convins întrutotul. Şi ne referim la Pastorale cynique pentru flaut şi pian la mâna stângă, op.89, Fulgor pentru pian la 4 mâini op.88, 7 Noturnissime pentru flaut şi clavecin op.57, Fantasia fantomagica sul nome B.E.C.H. pentru pian la 4 mâini op.97, lucrări consistente, personalizate, cuprinzând o muzică excelând prin plasticitate. Recitalul a cuprins lucrări scrise în ultimii 10 ani, denotând o preocupare constantă a autorului pentru aceste combinaţii timbrale.

Revenind la seara lansării şi concertului, până la urmă, chiar dacă în principiu compozitorii scriu pentru că vor să le fie ascultată muzica, iar interpreţii cântă pentru a fi auziţi de public, prea puţini sunt contemporanii noştri pe care îi interesează dacă vreuna dintre lucrările lui Beethoven a avut sau nu succes la momentul primei audiţii.

Să scriu că numărul persoanelor prezente în Sala Ateneului nu era nici pe departe acela pe care l-ar fi meritat unii dintre cei mai importanţi muzicieni pe care îi are cum România? Oricum, numărul acestora era mai mare decât la un recital "clasic" de muzică de cameră. Eu nu mai ştiu să dau răspunsuri răspicate şi definiţii tăioase fenomenului. Se pot găsi multe motive, dar cei pe care îi vom arăta cu degetul vor găsi cel puţin tot atâtea scuze.