La fel de intraductibil în termeni şi senzaţii ca şi titlul său în engleză ("Motoare sfinte" ar fi doar o profanare a filmului în sine), lungmetrajul francezului Leos Carax e unul dintre acele experimente cinematografice care împarte publicul în două categorii distincte: spectatorii care cred că au asistat la o adevărată revelare de geniu sau, la polul opus, cei care se simt insultaţi / agasaţi / bulversaţi de acest gen de film, considerându-l mai degrabă un kitsch capricios. "Martorii lui Holy Motors" sau "ateii". Undeva între, există un anumit gen de public, cu mai puţin curaj, poate, care încă nu ştie ce tren i-a lovit, dacă au supravieţuit cu răni uşoare sau cu conştiinţa artistică grav afectată. Frumuseţea actului în sine e că nu te lasă indiferent şi că, mai devreme sau mai târziu, şoptit sau răspicat, te împinge la un parti-pris.
Filmul este curajos, dar nu teribilist. Îţi trebuie o adevărată metaforă care să dea sens şi să lege aproape două ore de bazaconii vizuale pe alocuri inexplicabile, un caleidoscop de imagini şi personaje care par evadate dintr-un muzeu, relaţii inter-umane abrupte şi acţiuni brutale, metaforă pe care filmul o ilustrează cu succes, dându-i stropul de verosimilitate de care avea nevoie ca de un schelet. Povestea şi metafora, care prind contur cu dibăcie pe parcursul lui, ţinând şi cel mai sceptic spectator lipit de scaun, fac din acest film un ars cinematographica. Un metatext autoreferenţial, care pe lângă faptul că îl justifică, punând toate artificiile (sex, violenţă, grotesc, melodramă, sau cum să luăm ochii spectatorilor ca să ne arătăm muşchii) în slujba unui scop, face ca filmul să prindă un substrat complex şi să omagieze multe alte filme, genuri sau cineaşti.
În centrul poveştii e Oscar, un bărbat care pleacă dimineaţa la serviciu, trece prin nouă identităţi diferite, pe care le jonglează cu ajutorul machiajului şi al costumelor schimbate într-o limuzină condusă de o femeie stilată, şi ajunge seara obosit acasă, la fel ca şoferiţa sofisticată şi chiar limuzina. Însă, o zi din viaţa lui Oscar e un periplu în lumea cinematografiei. Nu istoric sau iconografic vorbind, ci simbolico-vizual. Sistemul de referinţe pe care îl propune astfel povestea este cadrul propice desfăşurării unui tur de forţă al ciudăţeniilor. Oscar este doar un actor dator să îşi facă meseria, iar filmul nu arată asta apelând la sensuri concrete sau la convenţii (să ne imaginăm, de exemplu, un simplu actor, al cărui statut să fie clar de la început, coborând obosit de pe scenă), ci se foloseşte de alte coduri precum dezlipirea măştii de pe faţă, dosarul primit înainte de fiecare programare, graba, lipsa de timp pentru a-şi vedea familia (care o fi cea adevărată?), maşina în care el este un simplu pasager. Tristeţea şi oboseala din final a personajului sunt şi ale spectatorului, dator şi el să asiste la toate schimbările, din ce în ce mai diverse şi mai provocatoare. Dilema cu care spectatorul rămâne, totuşi, e dacă nu cumva mesajul nu e unul nou, ci doar ambalajul, garnisit cu imagini catchy şi plot-pointuri care să-ţi scoată mura din gură când crezi că ai prins-o.
Dramaturgic, filmul e fără îndoială o operă de valoare. Pe lângă umorul, adeseori negru, frânturile de filosofie a vieţii, precum şi învierile subite ale protagonistului, fiecare viaţă / rol trăită / jucat de Oscar presupune un nou background, o nouă poveste şi o nouă dovadă de imaginaţie. De la om de afaceri, cerşetor, creator de mişcare pentru animaţii, monstru, tată, iubit, asasin, victimă, până la unchi pe patul de moarte, există doar o singură modalitate prin care să fie toate personaje ale aceluiaşi film, jucate de acelaşi actor (Denis Lavant) - un film despre filme, sau genuri de filme. Cine e regizorul şi de ce-o fi maşina aia, cu care se plimbă de la o programare la alta,"sfântă" rămâne să aflaţi...
Holy Motors se bucură şi de o distribuţie presărată cu nume de vedete, Kylie Minogue, cântând, parcă desprinsă dintr-un musical şi Eva Mendes, pozând ca o statuie modernă, sunt câteva dintre ele. Dacă nici trailer-ul, nici garanţia Cannes-ul nu vă convinge să mergeţi să vedeţi acest film, merită să-l vedeţi măcar din curiozitate. Garanţia mea e că n-o să simţiţi că v-aţi pierdut timpul.