L-a văzut pe Celibidache

Dirijorul japonez Michiyoshi Inoue a mai fost în România în urmă cu mai mulţi ani şi revine acum la pupitrul Orchestrei Naţionale Radio cu un concert având în deschidere Rapsodia a II-a de George Enescu care, iată, se insinuează în repertoriul dirijorilor străini şi printr-o politică de programe inteligent propusă de Formaţiile Muzicale Radio.

Chiar dacă nu a încercat neapărat să impună o versiune personală a bijuteriei orchestrale enesciene, Michiyoshi Inoue a demonstrat prin maniera sa dirijorală dezinhibată că - aproape sigur - l-a văzut pe Celibidache dirijând Rapsodiile Române de Enescu.

Un acompaniament elegant, plin de delicateţe şi de precizie a oferit Michiyoshi Inoue în continuare secondându-l pe cel mai iubit dintre pianiştii români, Dan Grigore. Nu-l auzeam pentru prima oară în Concertul nr. 20 pentru pian şi orchestră în re minor de Mozart, dar în acea seară Dan Grigore s-a aflat într-o stare de graţie, fermecându-şi auditoriul prin firescul abordării superbului discurs mozartian. Consecvent cu sine însuşi, prin arta sa Dan Grigore rămâne un susţinător al ideii că Mozart poate şi chiar trebuie cântat într-o manieră relaxată, păstrând delicateţea şi perlajul tipic, dar pigmentând din când în când discursul cu întorsături de frază spirituale, aproape romantice. Acea fluiditate a tuşeului caracteristică lui Dan Grigore a impresionat şi în superbul Preludiu în re major de Skriabin oferit ca prim bis de Dan Grigore unei săli care îl ovaţiona.

Deşi în astfel de cazuri publicul vine pentru solist, o celebră simfonie de Şostakovici în partea a doua i-a determinat şi pe acei spectatori care de obicei pleacă la pauză să rămână până la sfârşit. Lucrările ultimilor ani de viaţă ai celebrului muzician rus care a trăit în plină epocă sovietică au atins veritabile culmi expresive, suferind mai puţin decât celelalte de anumite inegalităţi. Şostakovici este în ultimele sale simfonii un muzician de mare inspiraţie, capabil să evoce orizonturi imense sau fapte epice, capabil să facă dovadă de o adevărată vervă sarcastică. Chiar dacă scriitura lui rămâne relativ tradiţională, deseori el ajunge să îmbine profunzimea vizionară a unui Musorgski, cu dimensiunile orchestrale ale unui Mahler (al cărui urmaş direct este, de altfel, cel puţin în domeniul simfonic). Un dirijor cu nerv şi cu un aparat gestual atât de complex şi de divers precum Michiyoshi Inoue trebuia să aibă o predilecţie deosebită pentru Şostakovici (aşa cum, aflăm din biografia sa, are pentru Mahler). Această presupunere mi-a fost confirmată de versiunea pulsând de energie a Simfoniei a XII-a "Anul 1917" pe care ne-a propus-o în deschidere dirijorul japonez. Jucându-se cu volumele timbrale reprezentate fie de corzi, fie de alămuri, percuţie sau lemne, Michiyoshi Inoue a scos în evidenţă valenţele de frescă cinematografică ale celei de-a douăsprezecea simfonii de Şostakovici. Dacă aşteptam performanţe din partea corzilor şi a percuţiei, trebuie să recunosc că de această dată toţi suflătorii s-au mobilizat exemplar.

Pe de o parte sarcasmul, iar pe de altă parte pulsaţia constantă şi obsesivă ce străbat această creaţie de la un capăt la celălalt au fost evidenţiate superb de dirijor. Gestică fermă, amplă, precisă, dar având şi o componentă evidentă de spectacol, dublată de o profundă cunoaştere a unui opus monumental precum Simfonia a XII-a a Şostakovici, la care se adaugă un simţ dramatic şi un talent pentru a face din dirijat un show în sine, i-au oferit lui Michiyoshi Inoue toate datele pentru a dărui o seară deosebită.