Elia Suleiman creează o producţie în care renunţă la continuitatea evidentă a scenelor în favoarea unor deviaţii în timp şi spaţiu, acestea nepunând în pericol esenţa narativă. Se mizează pe crearea umorului pe de o parte ca o consecinţă a deviaţiilor, spectatorul aflându-se în imposibilitatea de a prezice conţinutul scenelor consecutive, iar pe de altă parte ca o ironie sugestivă, construită pe seama contrastului dintre viaţa trăită în parametrii ei comuni şi tensiunea de la graniţa cu războiul. Absurdul alternează cu verosimilul, personajele (de la Moş Crăciun la Elia Suleiman şi tatăl său care se interpretează pe sine) contribuind la o anume eliberare a realităţii de sub presiunea contextului politico-militar. Însuşi regizorul filmului recunoaşte că realitatea este atât de haotică, încât imitarea ei ar fi inutilă. Astfel, el alege să reordoneze materialul real, oferindu-i şansa de a compune o poveste care să prindă viaţă în alte moduri decât cel normal.
Adevărata intenţie a filmului este dezvăluită direct: se vrea a fi O cronică despre iubire şi durere. Aşadar, avem o iubire consumată de protagoniştii ei (un bărbat din Nazareth şi o tânără din Ramallah) doar prin atingeri de mâini, într-o maşină parcată la câţiva metri de oamenii înarmaţi ai armatei. Avem şi metafora curajului de a risca orice în numele iubirii printr-o sfidare a autorităţii de către tânăra care traversează graniţa ameninţată de mitraliere (scenă de un umor plastic grozav ce pare o reclamă la produse pentru îngrijirea părului). În privinţa durerii, pe lângă doi îndrăgostiţi care suferă avem un tată care moare şi multă aversiune pasată localnicilor în scurte conflicte cu iz comic pe tema gunoiului sau a parcării. Găsim chiar şi un tanc care explodează de la un sâmbure de caisă. Ce e de (ne)înţeles...?!
Nici cu noimă, nici fără noimă, filmul reflectă stilul personalizat al lui Elia Suleiman. Îndrăzneaţă şi spontană, abordarea regizorului pune preţ pe intensitatea şi esenţa momentelor, transformându-le aproape în poveşti de sine stătătoare. Totul, inclusiv umorul mai mult sau mai puţin negru, trebuie să provoace o senzaţie, fie ea şi vagă, să inspire un sentiment şi să nu aibă o definiţie. Sensul e tocmai apropierea de lipsa sensului, la fel cum eliberarea se simte prin prisma tensiunii celei mai puternice. Yadon ilaheyya / Divine Intervention e un film cu elipse si repetări, un film care pare să se detaşeze doar pentru a se apropia, de fapt, cât mai mult de subiect. O poveste de privit cu zâmbetul pe buze, dar cu sprânceana ridicată. O poveste ca un balon ce pluteşte uşor peste o graniţă periculoasă, el fiind de fapt cel care poate exploda în orice moment.