23 de filme deja cu şarmantul, imbatabilul erou imaginat de Ian Fleming, în care el a avut pe rând chipul actorilor Sean Connery, Roger Moore, George Lazenby, Timothy Dalton, Pierce Brosnan şi, cel pe care nu miza nimeni la început, blondul (singurul din serie) Daniel Craig.
Acesta din urmă, la cel de-al treilea Bond din carieră, revine în povestea cea mai personală a agentului, cel mai dramatic şi mai liric din toată seria.
Dacă în Casino Royale, Craig ne lăsa să vedem un Bond vulnerabil, în Skyfall, 6 ani mai târziu, el este singurul care îndrăzneşte să ne arate un agent în culisele jocului, la antrenamente, ca să înţelegem de ce este atât de bun, gâfâind chiar, aşa "vulpe bătrână" cum e.
În mod neaşteptat, regizorul de la acest Bond este Sam Mendes, tatăl oscarizatului American Beauty. De obicei, când un film este scris la mai multe mâini, ritmul e rupt, povestea mai are hopuri, se simte că fiecare a contribuit cu stilul său. Însă acum, cei patru scenarişti aduc o poveste de acţiune, cu multe - credibile - răsturnări de situaţie. Iar regizorul, ca un maestru de ceremonii, mută uşor centrul de greutate. Furibundele curse-urmărire, cascadoriile, efectele pirotehnice, gadgeturile nemaivăzute sunt prezente şi aici. Poate nu într-un număr atât de mare. Nici nu aveau cum să lipsească tocmai de la ele de acasă. Însă acesta este filmul cel mai baroc, cu scenografia aceea atât de evidentă, cum ştie să întârzie ochiul format al regizorului pe detaliile plastice, să-şi compună cu atenţie cadrul.
Bond 23 nu iese din trendul filmelor de acţiune din ultimii ani. Are multe locaţii, mai mult sau mai puţin exotice, de la (foarte prizatul în ultimul timp, vezi şi Taken 2) Istanbul, cu acoperişurile sale, cu minarete sau Marele Bazar, la o Londră ploioasă cu tonuri albăstrii, până la un Shanghai glorios, cu profil (futurist pentru noi, românii) sclipind în noapte cu zgârie-nori sau magic, în drumul cu lampioane şi dragoni spre Casino, halucinant în birourile cu pereţi de plexiglas. De fapt, în acest Bond peisajul este optim speculat, de multe ori fiind atât de puternic în cadru încât este el însuşi personaj. Ceea ce este perfect pentru film şi serie.
De la pregenericul care poate funcţiona ca un scurt metraj de prezentare, plus genericul de început ca un joc video pe care curge melodia filmului cântată de Adele, până la genericul de final, realizat şi el în acelaşi stil grafic Bond, filmul te ţine cu sufletul la gură. Acţiunea, pe pământ, în aer sau în apă, cu muzica potrivită, place tuturor.
Sunt multe schimbări, multe noi găselniţe. Este, pentru prima dată, o schimbare de gardă, de generaţii. Acum apar în film tineri dornici să lupte cot la cot cu cei mai experimentaţi agenţi. Şi apţi, căci au cunoştiinţele IT care îi ajută să se descurce în cele mai periculoase interceptări şi urmăriri.
Sunt multe puncte de forţă şi multe scene de acţiune şi cascadorie demne de Premiile Taurus, originale. O să le vedeţi şi veţi fi încântaţi.
Pe măsură ce acţiunea avansează, filmul se calibrează perfect şi începe să funcţioneze la turaţie maximă.
Există - cum altfel? - o superdecorativă Bond Girl (care seamănă uneori cu Vesper) şi un personaj negativ, aici Javier Bardem vopsit blond, aproape de nerecunoscut, foarte bun în rol.
Muzica bună, reuşită, dinamizează la fix acţiunea, iar în sală, bucuria spectatorului - fan sau nu al seriei - creşte, urmărind povestea.
Bond 23 este foarte britanic, foarte patriotic, cu steagurile Regatului Unit fluturând multe şi mândre în cadru. Şi aşa era şi normal, o aniversare de jumătate de secol trebuie marcată şi respectată. Finalul, liric, profund, promite clar noi continuări. Pe care le aşteptăm cu drag.