Desigur, filmele cu 007, şi genul de film pe care l-au instaurat (nu prin originalitate ci prin succesul de casă) nici nu îşi propun un prea mare rafinament al textului, şi nu o spunem ca un reproş. Spectatorul are un orizont al aşteptărilor de care acest Bond se achită, ba chiar, pe anumite paradigme, excelează. Scenele de acţiune de exemplu, care sunt stilizate grafic în tradiţia primelor filme cu agentul secret, şi care, reuşesc să surprindă prin inovaţie, sau genericul de deschidere, poate cel mai bun din toată seria. Însă, chiar comparându-l cu alte filme din serie, impresia este că producătorii s-au gândit să economisească bani (pentru distrugerea absolut inutilă, dar spectaculoasă a unor Volkswagen Beetle de exemplu) concediind nişte scenarişti.
Pe măsură ce filmul înaintează, concluzia că regizorul a tautologizat cu intenţie devine certitudine şi descoperim o nouă grilă de citire, care nu anulează prima impresie, dar, în anumite momente, adaugă redundanţei o valoare expresivă. Acest nou tip de redundanţe sunt menite să infiltreze textul cu referinţe metadiegetice autoironice în tradiţia postmodernă a filmului care devine conştient de existenţa sa ca produs cinematografic şi se hrăneşte din afara universului pe care îl narează (vezi seria Oceans sau Funny Games). Avem o suită de replici ale personajelor care desfac o bună parte din clişeele filmelor cu Bond (şi ale celor de acţiune în general) chiar în cadrul unui film cu James Bond. Când Q îi spune că răufăcătorul e îmbrăcat ca un poliţist, replica inutilă a lui 007 capătă valoare în acest registru autoironic: "Normal că e îmbrăcat ca un poliţist!". Într-o altă secvenţă, cea cu metroul, însăşi esenţa seriei este luată peste picior. James Bond este întruchiparea gentleman-ului britanic, mereu în costum şi conducând maşini luxoase, care inevitabil sunt apoi distruse în urmăriri spectaculoase; o călătorie şi o urmărire în metroul londonez este evident prima experienţă de acest gen, iar scenaristul are grijă să sublinieze printr-o nouă replică a lui Q: "Ora de vârf la metrou, ceva despre care tu nu ştii nimic".
Acest tip de privire fugară aruncată în cameră şi dincolo de ecran capătă masă critică şi filmul devine pe alocuri o artă poetică despre cum se face un Bond: "cineva moare până la urmă", "ce, am complicat intriga prea mult?" sau "tuturor le plac întorsăturile de situaţie". O artă poetică care se materializează prin umor autoironic - filmul îşi sancţionează propriile clişee - şi, ca atare, poate fi citită (şi) în oglindă: e un Bond care arată şi ceea ce e de evitat pentru a construi un Bond mai bun.
Genericul de final ne dă şi cheia de citire a acestei arte poetice. Skyfall punctează semicentenarul seriei începute în 1962 cu Dr. No şi Sean Connery în rolul lui 007. Este o reconsiderare, o renaştere printr-o întoarcere la origini. Aşa trebuie interpretat minimalismul evident şi neobişnuit al gadgeturilor lui Bond (un radio şi un pistol), reapariţia Aston Martin-ului la final şi omniprezenţa a tot ce este britanic, de la buldogul vopsit în culorile Regatului la metroul londonez şi Londra însăşi ca locaţie exotică pentru o serie în care eroul acţionează în toate colţurile lumii mai puţin la el acasă. Este o întoarcere acasă, la propriu şi la figurat, dar şi la nivelul de care vorbeam mai sus, cel metadiegetic: Skyfall, moşia părintească a lui Bond (Daniel Craig) şi unde eroul se retrage pentru a înfrunta antagonistul cu arme de acum 50 de ani şi într-un cadru natural care pare la fel de britanic ca şi Turnul Londrei, este într-un mod cât se poate de ludic plasată în Scoţia, ţara de origine a Bond-ului originar, Sean Connery.
Această renaştere, prin întoarcerea la tradiţie, trebuie precedată în mod natural de moarte. Avem o falsă moarte a lui Bond care deschide filmul într-un mod inedit şi promiţător şi o moarte adevărată a lui M care îl închide. Între aceste momente asistăm la o moarte caracteriologică a aceloraşi personaje, înţelegând aici o reconsiderare a unor tipologii care mereu se situează într-un univers diegetic în care albul e clar delimitat de negru. Eterna M urmează să fie pensionată şi se dovedeşte a avea câteva morţi pe conştiinţă, rezultate din pur calcul utilitarist (evitarea răului cel mai mare), indicând că binele nu învinge tot timpul, iar cei care îl fac nu sunt buni tot timpul. Bond este pus la încercare, este considerat depăşit ("un câine bătrân nu poate să înveţe noi trucuri") şi trebuie să se reafirme, încadrându-se mai degrabă în tipologia americană a supereroului, acela care fluctuează, care este doborât dar perseverează, un anti-Bond care nu câştigă fiecare luptă, nu nimereşte mereu ţinta şi, lucrul cel mai condamnabil pentru un gentleman britanic, nu e perfect bărbierit tot timpul. Momentul în care barba grizonată a lui James Bond dispare este şi momentul în care el redevine 007, însoţit de o nouă tautologie auto-ironică, enunţată chiar de bărbierul de ocazie: "Acum chiar te prinde rolul". Pe aceeaşi filieră americană, Bond primeşte şi un trecut, o viaţă "dinainte de", (dimensiune care lipseşte cu desăvârşire din celelalte filme ale seriei) şi încă unul traumatic asemenea lui Batman, Spiderman, Superman etc.. Iar Skyfall, locul unde se întâmplă totul, trauma care îl va naşte pe 007, şi acea ultimă uşă încuiată din mintea lui este anticipată criptic şi capătă (voit şi omagial) valenţele unui Rosebud.
Pe lângă această întoarcere în trecut, trebuie remarcată partitura inovatoare care este rezervată pentru eroul negativ (deşi există o filiaţie evidentă cu Joker-ul lui Heath Ledger, atât ca manierism cât şi ca mod de raportare la eroul pozitiv). Javier Bardem joacă un villain atipic, un Karl Lagerfeld al terorismului mondial cu privirea lui Hanibal Lecter şi, aici este într-adevăr elementul surprinzător, cu o orientare sexuală necanonică. Lucru declamat de eroul negativ însuşi în maniera deja amintită: "Există o primă dată pentru orice".
Avem deci un Bond cu replici tautologice care la a doua privire capătă totuşi o valoare expresivă. Mergând însă mai departe, spectatorul critic, sau fanul francizei care a decriptat toate aceste autoironii este îndreptăţit să întrebe: Qui Prodest? Skyfall este evident o încercare de a face altceva, dar în afară de rolul lui Bardem şi de moartea iniţială a lui Bond (care promitea enorm), toate aceste autoironii nu se încheagă în ceva mai mult decât zâmbetul de moment. Rămâne o lecţie despre cum se face un Bond, o lecţie şi nu un film care să revoluţioneze genul, o artă poetică care inovează acolo unde poate şi care râde de propria impotenţă acolo unde nu poate. O iniţiativă interesantă susţinută cu un regizor de primă mână, care promite dar nu livrează, pentru că, până la urmă, nu poţi să-l omori pe Bond la fel de sigur cum nu poţi să scoţi reclama la marca de maşini care sponsorizează filmul.