Toate filmele care au compus seria James Bond, din 1962 până în 2012, au dus la un soi de propagandă pozitivă (fără vreun scop politic, ci mai degrabă comercial) în favoarea personajului, creând un cult al personalităţii, nu în sensul istoric, dictatorial al cuvântului, ci artistic. James Bond a căpătat milioane de wannabes printre oamenii din întreaga lume, astfel încât povestea din spatele său ţine doar de iscusinţa unor scenarişti de a reitera nişte scheme pentru a pune mai bine reflectorul pe personaj. Nici vorbă de umanitate aici, de destinul oamenilor comuni, simpli, aceştia ajung, eventual, să fie victime colaterale ale urmăririlor dintre Bond şi adversari (ce-i drept, în slujba binelui...), este vorba strict despre eroi excepţionali aflaţi în situaţii excepţionale (fără să treacă, totuşi, limita realului). Astfel, filmul bondian a căpătat în timp o reţetă, de la care e cam greu să te abaţi, dar căreia îi poţi adăuga motive adiacente astfel încât publicul să mai venereze o dată personajul în cauză - motive care apar în ultimul film: trecutul, copilăria, viciile, neputinţa, cicatricile etc.
Personajul, pus pentru prima oară pe hârtie de Ian Fleming şi modificat ulterior de numeroşi scenarişti pentru a putea fi reprezentat cinematografic, este indubitabil un erou la fel de creditabil ca toţi băieţii buni din benzile desenate americane, doar că marea diferenţă între James Bond şi super-eroi este că al nostru Bond e în totalitate teluric, fără costume din latex, fără puteri supranaturale sau alegorii cu păianjenii sau liliecii, un Prometeu care a adus focul salvării omenirii (sau a Marii Britanii, cel puţin) printre cei de rând. Tocmai de aceea, empatia publicului cu acesta este considerabil mai mare decât în cazul altor personaje, pentru că James Bond, ca ideal masculin, rămâne totuşi tangibil. Spectatorul care se duce la cinema cu intenţia de a se detaşa de lumea reală, de a-şi lăsa grijile la uşa cinematografului şi a se lăsa prins de vraja filmului, va ajunge fără îndoială să se identifice cu protagonistul, să-i dorească binele şi să suspine de fiecare dată când acesta rămâne suspendat de vreo clădire, efectul acestui lucru persistând mai mult timp, tocmai pentru că iluzia este mai mare, iar povestea mai plauzibilă. Totuşi, James Bond nu poate fi orice bărbat, ci un englishman (although, scottish) plin de muşchi şi de şarm, care reuşeşte să se bată în costum, se declară patriot, dovedeşte compasiune pentru colegii de serviciu, conduce maşini scumpe, are tehnologia la degetul mic, e un isteţ al curselor întinse celor răi şi, bineînţeles, e înconjurat de femei frumoase. Desigur, perfecţiunea ar fi la un moment dat insuportabilă, aşa că toate calităţile lui Bond sunt completate (şi, într-un final, potenţate) de unele hibe: toată munca îi provoacă o explicabilă dependenţă de alcool şi medicamente, rănile din lupte îl fac uneori vulnerabil, este orfan, are o problemă de acceptare a autorităţii din cauza unor traume din copilărie, iar unele femei îl mai şi trădează... Toate acestea îl apropie şi mai mult de public şi sunt cu succes explorate în ultimul film, Skyfall.
Ceea ce face cu adevărat din Skyfall un film bun este în primul rând imaginea, un festin vizual de care seriile trecute nu s-au bucurat la fel de mult, datorat directorului de imagine Roger Deakins, cunoscut pentru multe capodopere holywoodiene ca: No Country for Old Men, The Big Lebowski, The Shawshank Redemption. În al doilea rând, o anumită subtilitate la nivelul poveştii, redată în mare parte în replicile personajelor, dar şi în felul în care elementele ei esenţiale se leagă: problemele psihologice ale eroului, plasate iniţial în subsidiar, vin la suprafaţă, spre final, având ecouri în povestea villain-ului Silva, gloanţele pe care el le foloseşte, goale pe dinăuntrul, sunt indicii ale firii lui - cianura i-a mâncat organele interne, competenţa doamnei M. este pusă la îndoială, la fel ca şi competenţa eroului, iar însăşi titlul este dublu motivat - în investigaţia psihologică şi în călătoria spre tărâmurile natale. Circuitul dramatic este şi el unul interesant, deşi bazat, totuşi, pe scheme universale ale plot-point-urilor: urmăririle nu se termină niciodată de la prima confruntare, există numeroase răsturnări de situaţie care leagă evenimentele între ele, apar ajutoare, sunt deconspirate personaje, iar eroul ajunge în final să rezolve totul de unul singur. Începutul este, însă, inedit, constituind o pistă falsă comparabilă cu cea din filmul Vertigo al lui Hitchcock. Chiar dacă acolo nu este vorba despre o presupusă moarte a protagonistului, ci a altui personaj care determină un impact negativ asupra acestuia, aici, "moartea" şi "învierea" eroului lasă asupra lui amprentele unui vertij al încrederii de sine, în forţele proprii, fizice şi psihice, făcând să-i tremure mâna pe pistol.
Skyfall se mai bucură şi de galeria unor artişti de succes, care întruchipează personaje la fel de bine conturate (dar, desigur, nu cu acelaşi statut) ca James Bond. Javier Bardem, în rolul lui Silva este unul dintre ei, întruchipând o imagine mai puţin bazată pe forţă fizică şi mai mult manipulatoare şi vicleană a răului, precum şi Judi Dench, în rolul doamnei M, ducând ironia şi stăpânirea de sine a personajului ei până la culme (la propriu şi la figurat). De remarcat că, după Casino Royale şi Quantum of Solace, James Bond se debarasează de influenţa feminină a celebrelor Bond Girls, având pe parcursul acestui film doar ajutorul Evei, care, în mod ironic, îl "omoară" la început...
Per total, Skyfall e un film bun care încununează seria ajunsă la al 25-lea film, oferind satisfacţii tuturor spectatorilor. Încă îl mai găsiţi în cinematografele din Bucureşti. Merită văzut.