Mergând pe această idee, filmul se deschide în Istanbul, unde M (Judi Dench) coordonează greşit o misiune, pierde un disc ce conţine identitatea agenţilor sub acoperire şi aproape îl omoară pe Bond (Daniel Craig). După luni în care cochetează cu retragerea, Bond se întoarce la Londra motivat de un atac cu bombă asupra sediului MI6. Nerefăcut după rana primită şi eşuând lamentabil la probele fizice, Bond este reîncadrat doar cu concursul lui M, şi ea ameninţată cu retragerea după eşecul de la Istanbul de Mallory (Ralph Fiennes), noul director al agenţiei. Vulnerabil şi desconsiderat, Bond trebuie să-l înfrunte pe Silva (Javier Bardem), un fost agent MI6, care vrea să se răzbune pe M şi să distrugă agenţia care l-a abandonat.
O încercare asemănătoare a mai avut loc în 1987, o dată cu distribuirea lui Timothy Dalton în locul lui Roger Moore. Vorbind despre rol, actorul spunea că şi-a construit personajul plecând tocmai de la apelativul 007, de la faptul că este un om căruia îi este "îngăduit" să ucida. Spectatorii se plâng, spunea Dalton, că nu mai pot să vină cu copiii la filmele cu Bond. Dar Bond nu este un film pentru copii!
Cu siguranţă, nici Skyfall nu mai este un film de duminică. Noua formulă macină exact structura francizei, definitivată de iconicul Goldfinger (1964, regie Guy Hamilton). Reţeta cuprindea totul, de la cadrul de început, cu Bond trăgând cu pistolul spre cameră, până la secvenţa care închidea filmul, în care Bond termina misiunea şi rămânea cu fata. Presărate în poveste, întâlneai mereu replicile celebre (Bond. James Bond sau A Martini. Shaken not stirred), şi partenerii din MI6 - M, şeful pretenţios, Moneypenny, secretara îndrăgostită de Bond, sau Q, maestrul gadgeturilor. Bond mergea exact în centrul ideii de entertainment, care spune că trebuie să primeşti ceea ce aştepti şi ceva în plus. Atacând lucrurile astea, "Skyfall" începe un pariu riscant.
"Ce vrei? Un pix care să explodeze?" îl întreabă pe Bond noul Q (Ben Wishaw), cu profil de computer geek, şi nu de inventator aiurit. Şi, într-adevăr, gadgeturile dispar. În arsenalul agentului rămân stinghere un singur pistol cu recunoaştere prin amprentă şi un cuţit old school. Aston Martin-ul apare şi el doar ca să-i dea lui Bond un pretext să o ameninţe pe M că o catapultează dacă mai vociferează. Vechiul arsenal a devenit o glumă.
Un lucru excepţional e faptul că în sfârşit avem parte de un final mai inteligent decât Bond atacând baza teroriştilor. Rolurile se schimbă, iar de data asta Bond este cel asediat, chiar în conacul unde a copilărit. Elicopterul lui Silva (Javier Bardem) apropiindu-se pe fondul lui Boom, Boom, al lui John Lee Hooker, e o imagine cool pentru 50 de ani de franciză.
Dacă schimbările astea fac bine filmului, nu acelaşi lucru se întâmplă cu încercarea de dezvoltare a personajului. Până acum Bond era un individ apărut de nicaieri, despre care se ştia doar că bea Martini şi că a terminat Cambridge-ul. Pornind probabil de la declaraţiile lui Sam Mendes, care considera filmele lui Cristopher Nolan ca punct de referinţă, Bond primeşte o biografie la fel de serioasă ca cea a lui Batman.
Globe-trotting-ul prin locaţii exotice rămâne, precum Bond Girls, Sévérine (Bérénice Marlohe) şi Eve (Naomie Harris) poate cu mai puţin glamour ca de obicei. Bond a îmbătrânit şi nu mai întoarce privirile tuturor damelor. Un plus incredibil e imaginea semnată de Roger Deakins. Duelul din turnul din Shanghai e un miracol de coregrafie şi imagine. Totul joacă: distanţele dintre personaje, lumina spoturilor gigantice care curg pe clădirile din jur, intervalul de lumină şi întuneric în care cei doi adversari îşi calculează mişcările. O luptă a siluetelor şi apoi căderea în abis. Abia aici acţiunea capătă valenţe poetice şi se îndepărtează de o violenţă gratuită.
Despre secvenţa clasică de început, cu Bond trăgând spre cameră, Sam Mendes spunea că nu i-a mai gasit locul la montaj. Pur şi simplu nu se lega de începutul filmului. Cam aşa e şi Skyfall: lasă impresia că ceva nu se mai leagă. E mai bun (mult mai bun!) decât predecesorul Quantum of Solace (2008, regie Marc Forster), dar mai inegal şi mai pretenţios decât Casino Royale (2006, regie Martin Campbell).
Roger Ebert spunea după Goldfinger că, deşi probabil nu toţi bărbaţii îşi vor dori să fie Bond, cu siguranţă toţi puştii vor dori asta. Bond pierde acest lucru în mâinile lui Daniel Craig şi Sam Mendes. Rămâne un personaj spectaculos, dar un model mai puţin dezirabil. Devine mai mult Ian Flemming, autorul distrus de lipsa recunoaşterii decât spionul Kiss, Kiss, Bang, Bang. Două noi filme sunt deja anunţate, dar un lucru pare sigur: James Bond îmbătrâneşte.