Dilema Veche / noiembrie 2012
Skyfall
În general (dar mai ales în anii '60), din compoziţia filmelor cu James Bond rareori au lipsit cu desăvîrşire ingredientele rafinate estetic - fie că vorbim despre "Bauhaus-caligarismul" decorurilor lui Ken Adam, despre sound-ul sexy şi propulsiv, pop-jazz-orchestral, al muzicii lui John Barry, sau despre "pornografia psihedelică" a secvenţelor-generic (pline de pistoale şi de siluete feminine nud) realizate de Maurice Binder. Ce le-a lipsit de obicei acestor ingrediente a fost un combinator pe măsură - adică un regizor capabil (şi lăsat de producători) să investească subtilitate şi gîndire riguroasă în designul audovizual, laitmotivic şi tematic al filmelor. De obicei, regizorii Bond-urilor au fost nişte simpli administratori de manej sau şefi de şantier, şi nu nişte artizani interesaţi de fineţuri. Skyfall este primul episod regizat de un artizan cu pretenţii - Sam Mendes. Şi lucrul acesta sare - plăcut - în ochii apreciatorului sau apreciatoarei de cinema (încă o dată: nu neapărat de James Bond, ci de cinema). Unul dintre lucrurile pe care le-a făcut Mendes a fost să-l ia, ca director de imagine, pe Roger Deakins - cel mai artiste semnatar al imaginii de care a avut parte seria Bond, cu excepţia lui Claude Renoir (nepot al pictorului şi nepot de unchi al marelui regizor), care a lucrat la The Spy Who Loved Me (1977). Deakins nu era omul care, ajuns de pildă la Shanghai (unde Bond urmăreşte un asasin), să scoată de-acolo doar vederile turistice cerute de tradiţia seriei; din cele cîteva scene de acţiune plasate acolo, el a compus un fel de nocturnă vizuală - toată numai ideograme de neon, suprafeţe reflectorizante, culori scurse şi umbre chinezeşti -, o bucată de cinema cvasi-abstract aşa cum n-a existat niciodată în vreun Bond în afara secvenţei-generic. Apropo, cea de-aici (creată de Daniel Kleinman) e una dintre cele mai bune - nu-i atît o fantasmagorie sexistă cît un dans macabru pop-surrealist (pe balada interpretată de Adele).

Ceea ce în nici un caz nu înseamnă că Mendes îi refuză "marelui public" ceea ce acesta s-a obişnuit să aştepte de la un Bond. Dimpotrivă, dă dovadă de mai mult respect pentru tradiţie - pentru trecutul cinematografic al lui Bond - decît s-a văzut în cele două episoade precedente (primele cu Daniel Craig). De pildă, Skyfall găseşte mai mult loc pentru genul acela de badinaj elevat - conversaţii pline de civilitate despre crime şi torturi, purtate de oameni în ţinută de seară -, constitutiv lifestyle-ului bondian, aşa cum a fost el definit în epoca Sean Connery; Bond-ul lui Craig şi-a mai cultivat urbanitatea în anii care au trecut de la aventura lui precedentă (deşi rămîne cel mai bătăuş Bond). Filmul găseşte loc chiar şi pentru un strop (dar nu mult mai mult) din exuberanţa burlescoidă care a definit epoca Roger Moore: în timpul unei urmăriri, Craig şi Javier Bardem (în rolul personajului negativ) se dau ca pe tobogan pe panta dintre două scări rulante; Bond-ul lui Craig n-a mai manifestat pînă acum atîta joie de vivre. Personajul lui Bardem e construit ca la carte - în sensul că în el se combină, supradimensionate de jocul actorului (el însuşi exuberant), cele mai importante date ale personajelor negative create de romancierul Ian Fleming: origine continentală, sexualitate incertă, diformitate fizică ascunsă şi tot aşa, pînă la capătul listei făcute de Umberto Eco în 1965 (în cadrul primului studiu critic serios - alături de cel al lui Kingsley Amis, publicat în acelaşi an - despre cărţile cu Bond). Chiar şi Aston Martin-ul din Goldfinger (1964) - exact modelul acela - e scos la defilare.

Ceea ce nu înseamnă că respectul lui Mendes faţă de tradiţie ar fi unul conformist sau lipsit de discernămînt (ca în atîtea alte filme din serie). Din contră, este unul selectiv şi ludic. Ce-i reuşeşte lui Mendes e un melanj spiritual şi fantezist, de o fineţe fără precedent, între vechi (ba chiar foarte vechi) şi nemaivăzut. Întoarcerea în trecut al cărei vehicul e Aston Martin-ul se dovedeşte mai radicală decît se anunţa: e o întoarcere la manor-ul scoţian în care copilărise Bond şi care furnizează un decor cît se poate de low-tech (în comparaţie cu buncărul SF din atîtea episoade ale seriei) pentru bătălia finală. Mai mult de-atît, aliaţii lui din această bătălie sînt un bătrîn ex-tutore (Albert Finney) şi o mămică-surogat - nimeni alta decît M (Judi Dench), şefa serviciului secret britanic. Subtextul psihanalizabil al relaţiei lui Bond cu M (analizat iniţial de Amis şi valabil indiferent dacă M e bărbat sau femeie) e dezvoltat aici pentru prima dată (indiferent cu cîte fete se culcă Bond, de iubit n-o iubeşte decît pe mămica, iar adversarul lui, care i-a fost cîndva frăţior în MI6, tot cu ea are o problemă) şi, pe această cale, infantilismul întregii întreprinderi 007 e asumat cu un umor semi-camuflat cochet (cu alte cuvinte, tonul rămîne semi-serios). Mult mai puţin riscant, dar tot imaginativ e şi felul în care filmul redefineşte personaje ca Miss Moneypenny şi Q. O joacă inteligentă cu mitologia bondiană, dar şi cu cinema-ul, Skyfall e un vîrf al seriei.

Regia: Sam Mendes Cu: Daniel Craig, Judi Dench, Javier Bardem, Ralph Fiennes, Naomie Harris, Rory Kinnear, Albert Finney

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus