Demersul Luciei Fontaine constituie o permanentă răsturnare a semnificaţiei obiectelor de artă. Chiar dacă vorbim doar de o re-utilizare a unor lucrări proprii (indiferent că sunt mai vechi sau mai noi), percepţia asupra lor se schimbă, acestea fiind tratate mai degrabă ca obiecte ready-made, de care artista se foloseşte pentru a crea un nou ansamblu. Procedeul este asemănător practicilor post-producţiei sau mixajului, adică tehnicii de reciclare a unui dat socio-cultural, al căror rezultat nu mai respectă nici originea, nici referinţele la contextul iniţial. Numai că, în acest caz, obiectele sunt însăşi creaţiile sau posesiunile artistei. Din acest punct de vedere, lucrarea de artă nu mai reprezintă punctul terminus al procesului creator, ci generează noi activităţi.
Putem vorbi despre o răsturnare deoarece, atunci când obiectele ready-made (obiecte prefabricate, în serie) sunt centrale, spaţiul galeriei, în calitatea sa de altă lume, de sistem închis al valorilor artei, acţionează asupra obiectelor printr-o epurare a comercialului care le înconjoară, dar acţionează astfel atâta timp cât rămâne un spaţiu sanitar. Odată ce percepţia spaţiului se modifică, acest lucru se răsfrânge şi asupra obiectelor. Lucrările artistei au lăsat în urmă aura specifică artei pentru că şi ansamblul ce le înconjoară nu se supune convenţiei cubului alb al galeriei, ci reprezentării cotidianului. Astfel, dacă primul caz pune în evidenţă ideea artistică, spaţiul Luciei Fontaine accentuează latura comercială. Scopul nu se schimbă, rămâne tot acela de a reliefa combinaţiile de simboluri născute prin translatarea obiectelor dintr-un domeniu într-altul, în care legăturile capătă coerenţă în funcţie de context.
Reliefarea comercialului, intrinsec legată de obiectele de artă, nu ţine doar de a sublinia un aspect ce tinde să rămână adesea ascuns privitorului, ci mai ales are ca miză discuţia asupra statutul artistului ca producător, chestionând percepţia elitistă asupra obiectelor ce aparţin lumii artei.
Pe de altă parte, împărţirea spaţiului galeriei în două - galeria ca spaţiu public şi mediul artistului ca domeniu privat, inventariat -, dă naştere unei ambiguităţi la nivel perceptiv: ansamblul ca întreg poate fi privit în sine ca o lucrare de artă, de aici şi reticenţa în a călca pe covor şi a pătrunde în spaţiul creat de Lucie Fontaine. Însă dispunerea lucrărilor cere o apropiere, o rupere a barierei. Ceea ce rezultă este o relaţie dinamică în care privitorul se află simultan în două spaţii, spaţii pe care, totuşi, nu le poate percepe decât separat din cauza tipologiilor care domină percepţia noastră asupra lor. La rândul lor, obiectele trecute dintr-un spaţiu într-altul se înscriu în registre de semnificaţie diferite, deoarece sunt modelate de alte structuri de reprezentare. Ele sunt şi artă şi produse, totodată.
Acest tip de dinamică - provenită din asocieri repetate - este sesizabilă şi la nivelul lucrărilor propriu-zise, aşa cum sunt imaginile-text, în care cuvintele sunt desfăcute şi refăcute urmând logica asemănărilor, dar şi în cadrul celor care ironizează canoanele artei, printre care se înscriu o natură statică cu produse McDonalds sau portretul lui Bin Laden inspirat din postura modelelor renascentiste, ambele într-o tehnică picturală cu referire la pop art.
Expoziţia are la bază puterea de relaţionare a obiectelor cotidiene ce devine subversiune atunci când utilizarea obiectelor iese din sistemul convenţional în care acestea se înscriu. În translatarea obiectelor de artă în produse şi înapoi, artista se joacă tocmai cu această modalitate de percepţie a obiectelor conform unei prescrieri, dar fără a pierde din vedere spaţiul artistic. Astfel, ea construieşte un spaţiu narativ ce înglobează opere şi reprezentări ale cotidianului, într-o manieră care face să dispară treptat limita dintre spaţiul expoziţional şi cel comercial. Inventarul Luciei Fontaine este o expoziţie care merită văzută cel puţin pentru feeling-ul straniu pe care ţi-l oferă această modificare a spaţiului galeriei.
(foto: Galeria SABOT)