Faptul că provenienţa lucrărilor este una distinctă nu se remarcă doar la nivelul estetic, ci şi în delimitarea spaţiului expoziţional. Panourile din seria Open Sky sunt dispuse de-o parte şi de alta, la intrarea în galerie, iar de la jumătate, spaţiul este vizibil structurat de lucrările la scară mare ce aparţin proiectului Reconstrucţii. Însă fiecare dintre acestea jonglează cu dinamica temporală şi capacitatea fotografiei de a surprinde spaţiul trăit.
Open Sky înclină mai mult pe natura documentară a imaginilor, ca reflexie a unor istorii colective. Lucrările au făcut iniţial parte dintr-un proiect colaborativ, Second Life in Communism, proiect centrat pe caracterul interpretativ al dosarelor poliţiei secrete, astfel că reutilizează materialul documentar, în funcţie de perspectiva artistică. Panourile prezintă fragmente sau imagini (alb-negru) din arhiva Securităţii pe care Iosif Király le-a îmbinat cu imagini recente ale spaţiilor în care instantaneele au fost făcute, însă aşa cum apar ele în mediul virtual, pe google maps / Street View. O asemenea asociere sparge nota de tabu care mai înconjoară încă discuţia despre supravegherea şi controlul spaţiului public în perioada regimului comunist, iar asta pentru că imaginile de arhivă, scoase din context, sunt lipsite de informaţii care să specifice identitatea personajelor sau ce anume era relevant în cadrele respective. Ele devin scene şi frânturi din viaţa cotidiană, din tumultul urban. Pe de altă parte, montajele conţin o doză semnificativă de ironie, prin analogia pe care o creează între cele două tipuri de imagine, cu referire la expunerea în spaţiul public. Ceea ce se întâmplă este că societatea actuală experimentează o etalare publică (voită sau nu) fără precedent - via Internet -, care, similară actului de supraveghere, şterge noţiunea de privat. Oricine poate utiliza imaginile de pe internet cu scopul de a-şi asuma o altă identitate sau pentru a deforma un eveniment, la fel cum oricine poate realiza imagini ale oamenilor în spaţiul public şi apoi să le publice în mediul virtual, cum este cazul fotografiilor de stradă.
Demersul artistului subliniază acel veşnic joc dintre transparenţă şi opacitate pe care îl conţine fotografia ca modalitate de documentare, inventariere şi informaţie despre existenţa anumitor locuri, evenimente sau personaje. Imaginile nu vorbesc niciodată de la sine, pentru că luate individual ele sunt doar dislocări în curgerea temporală, de aceea sunt întotdeauna completate de alte imagini sau de texte, sunt explicate. În lipsa lor, interpretarea unei imagini poate fi uşor manipulată prin translatarea dintr-un context într-altul - o acţiune capabilă să modifice citirea imaginii -, motiv pentru care devine discutabilă aşa-zisa obiectivitate pretinsă de înregistrările fotografice.
Explorarea posibilităţilor fotografiei în termeni de redare şi înregistrare documentară este un aspect sesizabil şi în Reconstrucţii, numai că într-o manieră diferită. Pentru acest proiect, artistul a insistat pe discrepanţa dintre fluxul şi dinamica spaţiului, în raport cu momentul static pe care-l reflectă instantaneul fotografic. De aceea, lucrările încearcă să traducă spaţiul în imagini. Fiecare dintre ele a fost construită sub formă de colaj, realizat din suprapuneri de imagini ale aceluiaşi loc (ca inventariere a unui monument), dar care a fost fotografiat din perspective cât mai apropiate şi în momente diferite, procedeul având rolul de a surprinde modificările petrecute între intervalele respective. Lucrarea cu troiţa, în care oamenii pozează (şi se pozează cu) monumentul, reflectă viziunea lui Iosif Király asupra spaţiului ca fiind unul continuu traversat. Spaţiul se modifică în funcţie de poziţia privitorului, de trecerea timpului, dar şi în funcţie de toţi cei care-l parcurg. Suprapunerile de imagini reuşesc să evoce mişcarea şi să refacă legătura dintre imaginea noastră mentală - caracterizată de spaţialitate, dinamică şi atmosferă -, şi imaginea ca obiect fotografic - încremenită şi mutilată de cadru.
Spre deosebire de colajele mai vechi, realizate manual, din imagini decupate şi lipite cu bandă adezivă, semi-transparentă, lucrările actuale, prezentate la Spaţiul Intact, sunt însă digitalizate, iar intervenţiile pe care artistul le-a efectuat asupra materialului fotografic aproape că se pierd în textura imaginii finale. Astfel, ele aduc în prim-plan discuţia despre posibilităţile tehnologice actuale de a interveni în conţinutul imaginii, învelind discursul în termeni de etică. E bine-cunoscută deja problema retuşărilor sau cea a producerii de imagini computerizate, dar veridice. Prin faptul că lucrările din proiect sunt acompaniate de câteva mostre de fotografii (la scală normală) din documentarea locului, oferă privitorului accesul la procedeul de construcţie şi implicit, atestă existenţa locului şi a transformărilor survenite. Cu toate că în această tehnică a suprapunerilor, se pierd reperele temporale, imaginile sunt totuşi apropiate de maniera în care noi rememorăm întâmplări şi locuri din trecut, într-un mod aleatoriu şi uneori simultan. Pe de altă parte, dacă privim din punctul de vedere al tehnologizării, raportat la cultura contemporană, imaginile finale pot fi considerate un soi de oglindire a fluxului de imagini în care este tot mai dificil de stabilit o linearitate temporală.
Atât Open Sky, cât şi Reconstrucţii, sunt proiecte care dau naştere unui discurs puternic asupra fotografiei în sensul de memorie alternativă şi, din acest punct de vedere, ele ar fi meritat expoziţii separate. Chiar dacă ambele testează limitele fotografiei şi comportă puncte comune, subiectul spinos pe care-l tratează Open Sky ajunge să fie umbrit de fascinaţia pe care o manifestă lucrările din Reconstrucţii prin dimensiunea şi, mai ales, prin procedeul lor de construcţie.